Forumul Hunedoara

non comercial


Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

Drumul sarii

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

1 Drumul sarii la data de 04.04.10 4:41

robert2000


În urmă cu câteva sute de ani, la câţiva kilometri de Deva, pe teritoriul fostei localităţi Micia, a existat un port la Mureş, în drumul corăbierilor spre Panonia (Ungaria de astăzi). Istoricii au şi o dovadă. Aici a fost descoperită statuia unui corăbier sau armator, proprietar de plute şi bărci mari, dar şi o inscripţie reprezentând o închinare către o divinitate a comerţului.



Primele dovezi

Pe lângă sursă de apă ori hrană, Mureşul a avut, pentru o vreme îndelungată, şi un alt rol. A fost cale de comunicaţie şi transport. Locuitorii satelor de pe malul apei aveau obligaţia să întreţină râul astfel încât acesta să fie navigabil în permanenţă.

Potrivit istoricilor, primele dovezi despre plutăritul pe Mureş datează din secolul XIII, iar cea mai valoroasă marfă transportată era sarea - aliment important atât pentru oameni, cât şi pentru animale - care se găsea din belşug pe teritoriul Transilvaniei. Cât despre plute, documentele atestă existenţa a două tipuri: unele construite din bârne şi din scânduri, iar altele în formă de barcă. Documentele amintesc şi despre o inscripţie de la Apullum, în care este documentat un „collegium nautarum” - adică, asociaţia corăbierilor de pe Mureş. Din aceeaşi zonă provine şi un relief reprezentând un „ganius nautarum”, divinitatea protectoare a plutaşilor. De asemenea, sigiliile din anul 1851 ale localităţilor Şoimuş şi Cigmău atestă prezenţa în zonă a plutăritului.



Drumul sării

Sarea se exploata la ocnele din Mureş şi Sibiu de unde era adusă cu plutele în judeţul Alba, la Partoş - un port organizat de romani pe valea Mureşului. După ce era încărcată în butoaie, marfa era transportată de corăbieri pe Mureş în jos, până la Szeged, în Ungaria. Când debitul râului o permitea, corăbierii încărcau butoaiele cu sare chiar de la Ocna Mureş. În drumul lor spre Panonia, plutaşii aprovizionau şi toate localităţile din Transilvania aflate pe malurile râului, căci în secolele VII şi VIII fiecare sat avea o anumită cotă de sare, în funcţie de numărul de animale existente în gospodării.



Haioş, cartierul corăbierilor

Existenţa unor depozite de sare este atestată şi pe teritoriul a două localităţi hunedorene, spun documentele vremii. La începutul secolului al VIII-lea, pe malul drept al Mureşului exista un depozit la Şoimuş, iar pe malul stâng era un altul, la Deva. Ultimul funcţiona chiar pe locul unde se află astăzi Secţia de Ştiinţe Naturale a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane.
În vremurile când plutăritul era o meserie în toată regula, în municipiul reşedinţă de judeţ exista şi un cartier al corăbierilor. Se numea Haioş şi documentele de arhivă îl pomenesc undeva în zona actualei pieţe centrale.

Pe drumul de întoarcere, plutele erau transportate în susul apei de către animale, iar pentru aceasta şi drumul de pe malul Mureşului trebuia întreţinut de localnici la fel de bine ca şi apa râului. În unele cazuri, odată ajunşi la destinaţie şi după ce-şi vindeau marfa, plutaşii îşi vindeau chiar şi plutele din bârne, dar numai după ce le desfăceau bucată cu bucată.

Plutăritul te scăpa de iobăgie

Corăbierii erau recrutaţi din rândul locuitorilor din satele aflate pe malul Mureşului şi erau scutiţi de sarcinile iobăgiei. În judeţul Hunedoara au existat, de-a lungul vremii, circa 70 de plutaşi. Recrutarea lor se făcea pe baza unei convenţii pe care Guvernul - organizatorul transportului de sare - o încheia cu nobilii. Scriptele atestă şi existenţa unei Prefecturi a Sării, condusă de Prefectul Sării şi situată la Partoş, în judeţul Alba. Prefectul avea câte un ajutor în fiecare judeţ - un magistru. În fiecare an, avea loc un recensământ al corăbierilor, iar o comisie specială, din care făcea parte şi magistrul, se întrunea periodic pentru a rezolva diferendele dintre plutaşi şi nobili ori pentru a discuta cazurile corăbierilor care îşi nesocoteau îndatoririle.

Riscurile meseriei

De regulă, plutele plecau pe apă deodată, câte şase-şapte, în convoi. Mureşul avea albia largă şi mai tot timpul cursul îi era lin. Prin urmare, plutaşii nu aveau nevoie de cine ştie ce îndemânare. Era bai doar dacă pluta se înţepenea de vreun obstacol, iar altele o ajungeau din urmă, căci lemnele se ridicau unele peste celelalte, iar plutele se desfăceau şi se rupeau. În tot acest timp, marfa se sufunda. În plus, pe plutaşii care nu aveau timp să sară în apă îi aştepta o moarte sigură, care începea cu retezatul picioarelor. Poate din acest motiv pluta a rămas cunoscută peste ani şi sub denumirea de „carul dracului”.

Furtuna făcea şi ea ravagii cu plutele pline cu sare, iar de cele mai multe ori, vinovaţi de pierderea mărfurilor erau găsiţi corăbierii, cărora li se reproşa neatenţia.

Într-un document întocmit la Alba-Iulia este pomenit un accident de plutărit în care un ulcior plin cu câteva kilograme de mercur n-a mai ajuns la destinaţie pentru că s-a spart în timpul unei furtuni. Mercurul era folosit pe-atunci la amalgamarea aurului dar şi la prepararea unor alifii folosite împotriva sifilisului.

Transportul sării pe Mureş a început să decadă odată cu apariţia căilor ferate. Corăbierii hunedoreni au renunţat la plutărit în jurul anului 1870, când era dată în folosinţă calea ferată Arad - Alba-Iulia. De atunci, pluta a supravieţuit doar în jocurile copiilor ori în pasiunile tinerilor.


http://www.zhd.ro/?r=traditii&a=sarea-din-transilvania-ajungea-in-ungaria-cu-carul-dracului-acum-opt-veacuri-322

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum