Forumul Hunedoara

non comercial


Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

ISTORIA METALURGIEI ANTICE A FIERULUI

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

1 ISTORIA METALURGIEI ANTICE A FIERULUI la data de 18.04.10 23:34

siderurgistul


fragment din : A doua epistola catre hunedoreni

©️ 2007, Editura „Neutrino”
E-mail: editura@neutrino.ro www.neutrino.ro

De-a lungul multimilenarei sale existenţe, homo sapiens a fost confruntat cu două pasiuni aparent contradictorii: pe de o parte o inepuizabilă dorinţă de noutate, de invenţie, de proiectare în viitor, pe de altă parte un interes pentru trecut, pentru marile experienţe de viaţă şi cultură consumate în istorie. Fructificând cu înţelepciune ambele pasiuni, omenirea a ştiut să descifreze în echilibru calea progresului, exemplele trecutului dovedindu-se mai întotdeauna stimulatoare şi bogate în sugestii pentru generaţiile tinere. În fapt, marile epoci de cultură nu sunt altceva decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiei[1]. Toate civilizaţiile care au respectat trecutul prin a-l cunoaşte au rămas glorioase în istorie, indiferent dacă istoria a fost scrisă în vest sau în est.
De când datează cunoştinţele metalurgice ale strămoşilor noştri? Întrebarea a frământat pe mulţi cercetători ai trecutului şi continuă încă să fie un subiect de discuţie în lumea ştiinţifică. Se consideră îndeobşte că obţinerea şi prelucrarea metalelor – arama, bronzul, fierul - s-a dezvoltat în perioada de sfârşit a neoliticului, aşa-numita epocă eneolitică. Începutul acestei perioade în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-ar putea datora şi unor influenţe venite din Sud, caracteristice primei faze a cetăţii Troia. Aceste consideraţii sunt, în foarte bună măsură îndreptăţite, ele reflectând atât nivelul social-economic atins cu milenii în urmă de vechii locuitori ai spaţiului geografic, cât şi relaţiile lor cu lumea înconjurătoare.
Metalurgul, fierarul vrăjitor-magician, a lui Eliade, a suportat din Antichitate şi până în prezent eroziunea competiţiei pentru arme, unelte, dispozitive, mecanisme, maşinării de calitate.
Universul fascinant al metalurgiei fierului, înglobând şi extracţia minereului din sânul pământului, şi-a pus amprenta asupra termenilor tehnici păstraţi până în ziua de astăzi. Terminologia minieră, aşa cum ni s-a transmis până în zilele noastre, reflectă şi ea vechile tradiţii daco-romane ale acestei îndeletniciri. Terminologia esenţială legată direct de producţia propriu-zisă este, în cea mai mare parte, de origine latină. Aşa de pildă, vechiul termen al documentelor noastre medievale, „faur”, derivă din faber; fierul, pe care aceşti meşteri făurari sau fierari îl prelucrau, provine din ferrum; cuptorul de redus minereul din coctorium; cărbune din carbo-carbonis; zgura din scoria; foalele de la foles, etc. Au fost efectuate studii specifice referitoare la tehnicile metalurgice, depozitele de obiecte de fier sau atelierele de făurărie, prezentate în lucrările semnate de I.H.Crişan, I.Berciu, I.Glodariu, Şt.Olteanu, N.Maghiar,E.Iaroslavschi.

1.1.Protometalurgia
Mitologiei pietrei şlefuite i-a urmat o mitologie a metalelor, cea mai bogată fiind elaborată în jurul fierului. Se ştie că primitivii, ca şi populaţie preistorică, au prelucrat fierul meteoritic cu mult înainte de a fi învăţat să utilizeze minereurile feroase superficiale[2]. Sumero-acadienii au cunoscut la început fierul meteoritic, căci ideograma AN_BAR (alcătuită din semnele pictografice cer şi foc) înseamnă metal ceresc, şi acesta e cel mai vechi cuvânt sumerian care indica fierul[3].
Meteoriţii, corpuri extraterestre căzute pe suprafaţa pământului şi care trebuie să fi impresionat omul primitiv, reprezentând în credinţa ancestrală un dar de la divinitate, sunt din punct de vedere metalurgic aliaje de fier şi nichel (ne referim la meteoriţii de natură feroasă) având şi alte elemente însoţitoare. Acest aliaj avea o plasticitate destul de bună la temperaturi obişnuite, ceea ce a făcut posibilă transformarea lui în lame de cuţit, vârfuri de săgeţi şi alte obiecte. Cunoaşterea şi utilizarea la început a fierului meteoritic, destul de greu de procurat, a făcut ca numărul obiectelor din fier descoperite de arheologi în săpăturile efectuate să fie foarte mic. Utilizarea fierului meteoritic, din stele căzătoare, a influenţat denumirea fierului în limbile antice; astfel grecii numeau fierul sidéros, care deriva din latinescul şi sidus-sideri (corp ceresc, stea), la care putem adăuga lituanianul svidu (a străluci). În limba română avem termeni care amintesc de fierul stelar, siderita şi siderurgie, care sunt legate tot de producerea fierului[4].
Obţinerea fierului a dus la o modificare a credinţelor şi miturilor, creând o nouă mitologie care va bulversa mitologia pietrei şlefuite şi va modifica contextul religios al perioadei care a urmat. Acumularea de cunoştinţe şi deprinderi tehnologice în decursul epocii bronzului a stat la baza susţinerii tehnice a prelucrării fierului din minereu. Spre deosebire de aramă şi bronz, metalurgia fierului a devenit foarte repede o industrie. Prelucrarea minereului de fier se deosebeşte radical de prelucrarea fierului celest, lucru care presupune cunoştinţe empirice, dar pragmatice despre procesul de reducere a oxizilor de fier. Tehnologic vorbind, era nevoie de cuptorul de reducere, moştenit din metalurgia bronzului, de punerea la punct a tehnologiei de batere, forjare şi a eventualelor tratamente termice pentru întărirea fierului.
Fierul, pe lângă sacralitatea celestă (provenienţa din cer a meteoriţilor), va primi o sacralitate legată de pământ, legătura mină – minereu de fier. Eliade defineşte transformarea pietrei în fier ca pe o operaţiune în care fierarul intervine pentru a-i grăbi coacerea şi a o transforma în fier, mineritul reprezentând o intervenţie asupra naturii, asupra fenomenului de creştere în sânul pământului. Peşterile şi minele sunt asimilate matricei Mamă – Pământ. Minereurile extrase din mine sunt, într-o anumită măsură, embrioni[5]. Ele cresc lent, ca şi cum s-ar supune altui ritm temporal decât cel al vieţii organismelor vegetale şi animale, dar cresc totuşi şi se coc în întunericul teluric. Uneltele, armele reprezintă faza finală a coacerii minereurilor, fază care implică intervenţia omului în reacţia de transformare. Intervenţia este benefică şi întotdeauna binecuvântată de divinitate.

Domesticirea focului, adică posibilitatea de a-l produce, de a-l conserva şi transporta, marchează o etapă importantă în evoluţia omului spre descoperirea şi prelucrarea metalelor. Epoca fierului începe atunci când oamenii învaţă să-l extragă din minereuri. Dar tratarea minereului terestru se deosebeşte de cea a fierului meteoritic şi este diferită, de asemenea, de tehnica aramei şi a bronzului. Abia după descoperirea cuptoarelor, şi mai ales după punerea la punct a tehnicii întăririi metalelor aduse la incandescenţă şi-a câştigat fierul poziţia sa predominantă. Metalurgia fierului terestru este cea care a făcut acest metal apt pentru folosirea zilnică.
Metalurgul, ca şi fierarul, şi mai înaintea lor olarul, este un stăpân al focului. El operează prin foc trecerea de la o stare la alta a materiei[1]. Fierarul, meşterul care prelucrează fierul, este un magician, un vrăjitor, utilizând focul pentru a modifica cinetica coacerii, accelerând creşterea minereului, într-un timp miraculos.
El face sacrificii fizice pentru a transforma pământul în unelte şi arme, intervine în natura bivalentă a metalului, încărcat cu energii sacre şi malefice, preluând una din valenţe, lucru care a făcut ca până în zilele noastre fierarul să fie temut sau dispreţuit. Poate de aceea apare în mitologia greacă personajul mutilat fizic, sacrificat, Hephaistos, ca zeu al prelucrării fierului[2]. Hephaistos făureşte fulgerul cu ajutorul căruia Zeus va triumfa asupra lui Typhon. În numeroase mitologii, fierarii divini făuresc armele zeilor, asigurându-le astfel victoria împotriva Dragonilor şi a altor fiinţe monstruoase. Fierarul, Zeul Faur, este implicat în dotarea cu arme a Zeilor, în lupta pentru stăpânirea lumii, dar şi în arhitectură, în înzestrarea palatului lui Baal sau templului lui Solomon. Într-un mit cananean, Kôshar-wa-Hasis (îndemânatec şi viclean) făureşte pentru Baal cele două măciuci cu care îl va doborî pe Zam, stăpânul mărilor şi al apelor subterane. În cartea egipteană a miturilor, Ptah (zeul olar) făureşte armele cu care Horus îl înfrânge pe Seth. Tot astfel, faurul divin Tvaşţr lucrează armele lui Indra în timpul luptei sale cu Vrtra.
Pe lângă acestea, în diferite civilizaţii vechi, fierarul are legătură cu muzica şi cântecul, el fiind vraci, vindecător, poet şi vrăjitor. La nivelul culturilor vechi se face legătura între prelucrarea intimă a metalelor, însufleţirea metalului (magie, şamanism) şi arta cântecului, a dansului şi a poeziei.

1.2.Civilizaţia traco – daco - getică.
Tracii, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în Antichitate, pe întregul continent european (în afara lumii greceşti, etrusce şi romane) decât de civilizaţia celţilor, pe care în unele privinţe chiar au depăşit-o, erau un popor a cărui forţă şi cultură s-a bucurat de multă consideraţie în Antichitate. Tracii ocupau un teritoriu cuprins între Asia Mică (tracii-romani ai Troiei), Marea Egee (cunoscută ca Marea Tracică) şi regiunea Boemiei de astăzi. Se impune să precizăm că triburile denumite dacice locuiau în Transilvania, iar cele getice în câmpia Dunării (inclusiv în sud), Moldova şi Dobrogea. Regele persan Darius I (522-485 î.H.) în expediţiile sale de cucerire în nordul Dunării s-a luptat cu geţii din Scythia Minor. Herodot (425 î.H.) spunea că “neamul tracilor este cel mai numeros din lume, tracii au multe neamuri, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi”(Fontes ,I,65).
Herodot cunoştea 19 triburi trace, iar Strabon aminteşte de 22 triburi. Dio Casius spunea că tracii erau formaţi din 200 triburi: dacii, geţii, romonii, bessii (metalurgi), latinii, etc. Prof.C. Daicoviciu spune că numele acestui popor derivă din cuvântul daca, presupus numai, neatestat de izvoare, însemnând cuţit, pumnal, în care caz am avea de-a face şi la daci cu obiceiul, destul de răspândit în Antichitate, de a denumi o populaţie după arma ei caracteristică[3]. Herodot caracterizează astfel forţa neamului trac: “după indieni neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi , după părerea mea , de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate seminţiile Pământului.”
Domeniul în care civilizaţia geto-dacă se evidenţiază cu mai multă pregnanţă în creaţia tehnică este cel al metalurgiei. Reducerea minereurilor şi apoi prelucrarea metalelor, implică serioase cunoştinţe tehnologice, gândire şi creativitate. Prelucrarea metalelor, mai întâi la rece şi apoi la cald, se înscrie printre marile realizări ale omenirii[4].
Pământul Daciei era bogat în minereuri. Meşterii daco-geţi lucrau fierul şi arama, argintul şi aurul. Reducând minereul de cupru la o temperatură de 10850 şi amestecând-l alături de cositor obţineau bronzul din care făceau felurite unelte şi podoabe. Bogăţia în minereuri de cupru (primul metal folosit) a făcut ca metalurgia bronzului să înceapă încă din neoliticul timpuriu şi să joace un rol important în difuzarea şi utilizarea acestui metal pe plan european. Mai întâi a fost prelucrată arama arsenioasă din filoanele de suprafaţă, cunoscute în Transilvania încă de la sfârşitul mileniului V î.e.n..[5]. Apogeul metalurgiei bronzului va fi atins în sec XII î.e.n.. Reducerea minereului se făcea la locul extracţiei şi metalul era pus în circulaţie sub formă de bare şi lingouri. Prelucrarea în continuare se făcea în cadrul unor ateliere din aşezări.[6]
Stadiul avansat al metalurgiei nu se va opri la cea a bronzului, ci va continua cu cea a fierului. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului; metalurgia fierului a început pe teritoriul României - după C.Daicoviciu - către anul 800 î.e.n.
În cartea a X-a a Iliadei, Homer descrie carul de luptă al regelui trac Rhesoss: „Carul lui de luptă era o operă de artă fiind lucrat în aur şi argint, iar armura lui făcută din aur masiv îl făcea să arate ca un nemuritor.”
În timpul lui Decebal se pare că la Sarmizegetusa şi în împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din întregul teritoriu al Europei, rămase în afara Imperiului roman. În aceste ateliere se confecţionau mai ales ustensile şi ciocane de forjă, pile, cleşti, dălţi, unelte pentru prelucrarea lemnului. În atelierele daco-geţilor se fabricau şi marile cantităţi de arme necesare unei armate numeroase. În zona transilvăneană a Daciei, celţii vor influenţa în mod benefic metalurgia, ei intervenind peste o metalurgie autohtonă existentă şi care avea un anumit grad de dezvoltare. Celţii, ramura cea mai apuseană, kentum, aduc cu inventivitatea specifică lor, elemente noi care s-au răspândit pe un teritoriu întins în Dacia. Celţii nu au ocupat teritorii prin luptă (este cunoscut că celţii au suportat o criză de suprapopulaţie) şi au fost înfrânţi de regele Burebista care nu a cedat teritorii. Posibil ca regele dac să fi permis stabilirea triburilor celte care în fapt au adus un plus de civilizaţie în rândul populaţiei dacice. Există o asemănare frapantă între societatea geto-dacă din timpul lui Burebista şi cea a celţilor prezentată de Iulius Caesar[7]. Societatea era compusă din trei grupuri mari: 1)marea nobilime, tarabostes sau pilleati; 2) cavalerii – comatii; 3) preoţii recrutaţi din rândul celor două clase. În privinţa masei de producători de bunuri materiale (agricultorii, minerii, meşteşugarii, etc.) „izvoarele literare nu ne spun nimic”, constată I.H.Crişan, dar se presupune că erau oameni liberi. Conform părerilor existente, „sclavia avea o pondere puţin semnificativă în meşteşugărit.” Este cert faptul că în secolul I î.e.n. societatea se afla într-o fază cristalizată care a accelerat procesul formării aşezărilor de tip oppidan pe teritoriul locuit de daco-geţi[8].
Legat de metalurgie putem afirma că topoarele de fier apar încă la începutul epocii fierului, brăzdarul de fier pentru plug abia la sfârşitul ei. În prima vârstă a fierului, noul metal e încă rar şi scump. Cu totul altul e tabloul celei de-a doua vârste a fierului. Mijloacele de producere se diversifică, iar tehnicile devin tot mai proprii pentru ca produsul, fierul, să pătrundă în viaţa cotidiană.
Tehnica dacilor este expresia unei dezvoltări originale. Pe lăngă minerit şi metalurgie, o importantă dezvoltare cunoaşte producerea uneltelor meşteşugăreşti şi agricole (sape, topoare, cleşti, nicovale prismatice, sfredele, dornuri, seceri, coase, cosoare, truse chirurgicale, etc.). Se produceau ţinte de fier cu capetele în formă de disc, ornamentate într-o tehnică particulară, de incizie. Se consideră că la Sarmizegetusa au funcţionat cele mai mari ateliere de forje cunoscute până acum în zona sud-est europeană în epoca La Tène. Unele piese ale atelierelor respective sunt specific dacice, printre care piesele masive de fier terminate cu două aripioare îndoite în formă de manşon conic, care protejau gura foalelor, desfundătoare masive ce serveau la curăţirea depunerilor de zgură şi a impurităţilor ş.a[9]. De la mijlocul secolului al III-lea î.e.n. începe producerea şi emiterea monedelor geto-dace de argint, realizate în ateliere speciale. Tehnica prelucrării aurului îşi găseşte expresia în creaţii excepţionale, cum este coiful de la Poiana-Coţofeşti. Atelierul de bijuterii descoperit la Pecica cuprinde tipare, creuzete şi unelte de mare fineţe.
Trebuie menţionat că tezaurul lui Decebal, găsit în malul râului Sargeţia, în urma trădării lui Bacilis, a fost evaluat de Jerome Carcopino ca având aproximativ 165 t aur şi 331 t argint.

1.3. Hunedoara şi metalurgia fierului în Antichitate.
Hunedoara este amplasată pe ramura estică a Munţilor Poiana Ruscă, cel mai important masiv de calcar dolomitic din Transilvania, descoperirile ultimilor ani demonstrând că arealul hunedorean a fost intens locuit odată cu perioada neolitică.
Apariţia metalurgiei constituie începutul unor profunde schimbări în mentalităţile şi societăţile neolitice. Ea corespunde diferenţierii treptate, a unor meşteşugari specializaţi care nu participă direct la activităţile de subzistenţă. Arama este prelucrată din stare nativă în mileniul al VII-lea în Anatolia. Turnarea ei este făcută cam pe la sfârşitul mileniului al V-lea, prin progresele făcute în construirea cuptoarelor de reducere şi topire, preluând de la olar cuptorul şi tehnica stăpânirii focului.
Tehnica obţinerii fierului din minereu era cu totul diferită, de aceea se explică de ce metalurgia fierului a apărut destul de târziu. Odată statornicită, ea n-a avut nevoie decât de un utilaj destul de simplu şi a putut fi repede învăţată sau însuşită. Oriunde se găseşte lemn şi minereu de fier, se produce fier din momentul în care se ştie cum trebuie produs.
Puţine oraşe din lume pot demonstra o vechime şi o continuitate neîntreruptă de şapte milenii. Cu aproximativ 7000 de ani î.e.n., regăsim urme ale civilizaţii Starcevo-Criş, apoi au urmat în ordine cronologică culturile Turdaş, Petreşti, Tiszapolgar, Coţofeni, Bronzul timpuriu, Wietenberg, Igriţa, Hallstatt A-B, Basarabi, dacică. Toate au fost descoperite în săpăturile efectuate în dealul Sânpetru (În punctul Dealului Sânpetru, pe vârful acestuia, se află o fortificaţie de pământ cu val şi şanţ dintr-o epocă neprecizată cronologic şi cultural)[10], [11]
În anul 1998, în Grădina Castelului [12] au fost efectuate săpături sistematice. Acestea au scos la iveală material arheologic foarte interesant legat de vatra unui cuptor care se încadrează în Hallstattul timpuriu (H.a.A). La prima examinare a artefactelor găsite am înclinat să credem, împreună cu C.Roman[13], că ne aflăm în faţa descoperii unui cuptor de producere a bronzului, fapt eronat consemnat într-o lucrare a autorului. După studii aprofundate asupra descoperiirii, lipsa unei arderi la temperatură înaltă[14], s-a optat pentru încadrarea acestui complex corespunzând culturii Basarabi, ca funcţionalitate, în categoria gropilor menajere, care depozita resturile unui cuptor de redus minereul[15]. În masa de cenuşă au fost identificate fragmente şi picături de zgură. După analizarea probelor de zgură am putut să tragem concluzia că în acest cuptor nu s-a produs fier, conţinutul de oxizi de fier fiind foarte mic pentru un proces cu randament de extracţie scăzut. Analiza chimică a bucăţilor de metal a scos în evidenţă faptul că metalul găsit era un aliaj care conţinea 47% Cu, deci un bronz[16].


Elementele interesante pentru istoria metalurgiei, au fost însoţite de elemente interesante de materialele ceramice din cultura Basarabi[1], fapt ce face interesantă abordarea de team a acestui areal hunedorean.


Datele actuale, care completează vechile descoperiri din zona Hunedoarei, demonstrează că, în cuptoare ca cel prezentat, se putea obţine atât bronz cât şi lupe de fier, întrucât condiţiile termodinamice de a stimula reacţiile de reducere sunt aproximativ identice. Momentul la care este încadrat acest cuptor este Hallstattul timpuriu, mai precis Hallstatt A(sec. XII-XI î.e.n.), perioadă ce corespunde maximei dezvoltări a metalurgiei bronzului în zona Transilvaniei şi care este percepută ca o fază de tranziţie spre epoca fierului.
Un lucru este cert, că, atât în perioada premergătoare epocii Latène, cât şi pe timpul dacilor au fost exploatate minereurile de fier vizibile la suprafaţă. Exploatarea se făcea la fel ca în mediul celtic sau germanic. Primele piese de fier descoperite pe teritoriul României sunt datate in sec. XII-X î.e.n. Pentru a lua în considerare contextul cultural în care au fost găsite obiectele de fier este necesar să rezumăm situaţia existentă în epoca mijlocie şi târzie a bronzului. În vestul României şi estul Ungariei este răspândită cultura Otomani, căreia îi aparţine foarte timpuriul mâner de fier de la Gánovce. Cultura Otomani avea strânse legături cu lumea miceniană, după cum o arată cilindrii ornamentaţi din os, găsiţi în săpăturile arheologice.
Putem afirma că la sfârşitul epocii bronzului, fierul îşi face apariţia pentru prima dată pe teritoriul României, au existat mai multe culturi cu puternice legături cu lumea egeeană în ceea ce priveşte ceramica, armele, arhitectura funerară şi podoabele. În perioada următoare, începând cu secolul X î.H., pare a se produce o schimbare culturală în zona de vest a ţării[1].
Cea dintâi atestare referitoare la extragerea fierului în zona Hunedoarei aparţine dramaturgului grec Eschyl care spunea: “Între muntele Pharnax şi Râul cel mare şi de netrecut se întinde Patria mamă a fierului[2]”. Aceasta afirmaţie se referă la aşezările de pe versantul răsăritean al Munţilor Poiana Ruscă. Nicolae Densuşianu în cartea Dacia Preistorică identifică muntele Pharnax cu Parângul, iar râul cel mare ca fiind Oltul. Cei dintâi lucrători ai fierului din această zonă fiind Chalybii.

Prima atestare a producerii fierului în această zonă este o lupă de fier găsită în vatra unui cuptor, datată ca aparţinând perioadei Hallstatt[1], expusă în prezent la Muzeul Fierului din Hunedoara. Analiza chimică a acestei bucăţi de fier este prezentată în tabelul de mai jos[2].
Analizele chimice ale zgurilor, arată cu certitudine că aceste zguri, sunt specifice unui procedeu de obţinere a fierului din minereu cu randament scăzut, cuptoarele funcţionând prin reducerea oxidului de fier. Restul elementelor provin din ganga minereului, cenuşa de lemn precum şi din căptuşeala refractară (argila refractară care există din abundenţă), cu conţinut destul de ridicat de oxid de aluminiu.


Analizând datele din tabel putem afirma cu certitudine că materialul refractar utilizat la căptuşeala refractară a cuptoarelor de reducere a minereului de fier era o masă silico-aluminoasă, cunoscută sub denumirea de şamotă. Nu este întâmplătoare utilizarea acestui material, el exista din abundenţă, avea proprietăţi foarte bune pentru tencuirea refractară realizată prin lipire. Materialul, de altfel cunoscut din tehnica olăritului, era bine cunoscut de civilizaţia dacică şi putea permite temperaturi de 1000-12000C, lucru posibil de realizat în cuptoarele specifice metalurgiei fierului din această perioadă


Fluierele, ţevile de insuflare a aerului în cuptor erau confecţionate din acelaşi material, iar după finisare erau arse. Modelarea lor se făcea după şabloane pentru a da forma interioară tubulară.

Cuptoarele sunt prezentate pe larg de prof. Glodariu şi Iaroslavschi în lucrările Civilizaţia fierului la daci şi Tehnica la daci. Vom putea afirma că baza tehnică şi tehnologică acumulată în perioada producerii bronzului a servit drept bază pentru tehnica producerii fierului. Cu siguranţă nu putem exclude dibăcia şi capacitatea inventivă a civilizaţiei dacice, care s-a înscris în atmosfera generală a începuturilor civilizaţiilor tehnologice, cu toate infuziile benefice care au difuzat în autohton. În urma studierii cuptoarelor în zona hunedorenă care se înscriu în tipologia cuprinsă în lucrarea Tehnica la daci a prof. E.Iaroslavschi putem preciza că: tehnologia obţinerii fierului cuprinde în metalurgia dacilor toate etapele pe care le întâlnim la o altă scară şi astăzi în metalurgia modernă. Putem distinge astfel[1]:
· Concepţia cuptoarelor,
· Zidirea cuptoarelor şi utilizarea produselor refractare,
· Un proces de reducere stăpânit, intensificarea proceselor prin suflare de aer,
· Pregătirea combustibilului (mangal),
· Exploatarea minereului de fier atât la suprafaţă cât şi în galerii şi pregătirea acestuia,
· Forjarea, baterea lupelor de fier,
· Tehnici de întărire prin tratamente termice sau termochimice,
· Personal calificat, normativ definit pe meserii (miner, cuptorar, forjor, etc.)
· Tehnici de control a calităţii lupelor de fier, la care trebuie adăugată şi o cunoaştere a pieţei de desfacere, a cerinţelor, a tehnicilor de tranzacţionare a metalului.


Cuptoarele descoperite în ţinutul Hunedoarei erau clasice pentru civilizaţia dacică, deşi putem spune că există o tipizare a acestora. Amănuntele specifice descoperirii din dealul Sânpetru nu ies din cadrul tehnologic al metalurgiei fierului la daci[1] . Trebuie precizat că în piesele găsite în săpătura arheologică din grădina Castelului, efectuată în anul 1998, pe lângă bronz, în stratul din perioada Hallstatt C (c.Basarabi) a fost descoperit un vârf de lance a cărui analiză ne-a creat mari probleme. După analiza chimică efectuată, am constatat că conţinutul de C era 1,2%, lucru incredibil dacă ţinem cont de metoda de obţinere a fierului prin reducere. Lucrurile s-au lămurit atunci când am studiat tehnica de obţinere a fierului la romani, după citirea articolului Siderurgie antică - Cuptoare romane repuse în funcţie în Aude, publicat în revista franceză Arheologia[2], în care este redată experienţa unui grup de istorici francezi care au repus în funcţiune două cuptoare antice şi care au obţinut următoarele produse: fier moale, fier tare cu conţinut de carbon mai mare de 1,0% şi bucăţi granulare de fontă în produsul păstos care se scurgea din cuptor. Tot în acest context trebuie amintită analiza chimică a unui ciocan dacic descoperit la Piatra Roşie[3], care confirma ştiinţa dacilor în a obţine fier tare, oţel tare.
Au fost efectuate probe de forjare şi s-a tras concluzia că ambele bucăţi de fier au o forjabilitate bună. Cuptoarele din zona Hunedoarei şi de pe întreg teritoriul României (din epoca halstattiană şi dacică) sunt apropiate ca formă şi dimensiune de cele din Aude. Procesele din cuptor sunt aproximativ aceleaşi, întrucât suflarea aerului în cuptor se făcea cu foale, existând aceleaşi condiţii termodinamice şi cinetice de reducere şi carburare în zona vetrei. Asemănarea dintre cuptoarele relativ vechi de pe teritoriul României şi cele din epoca romană din Aude, Franţa, trebuie pusă pe seama faptului că, în acea perioadă de început a metalurgiei, evoluţia tehnologiei s-a făcut lent. În zona Hunedoarei cuptorul de tip dacic, numit şi cuptorul ţărănesc, a fost întâlnit şi în atelierele din feudalism, cu mici modificări care nu schimbau principiul de funcţionare, orice asemănare cu evoluţia tehnologică din zilele noastre fiind greşită. În sprijinul concluziei noastre putem aminti afirmaţia lui Pliniu cel Bătrân care spune despre siderurgiştii romani că produceau numeroase fieruri diferite.(Istoria naturală,34,143). Trebuie pusă întrebarea care trebuie să frământe lumea istoricilor şi a curioşilor în acest domeniu: ce metal produceau meseriaşii în antichitate? Voi încerca să răspund la această întrebare în urma suprapunerii cunoştinţelor teoretice şi practice din domeniul producerii fontei şi oţelului cu documentaţia din domeniul istoriei fierăritului într-un algoritm care să producă explicaţii pertinente, verificabile cu aparatul matematic al termodinamicii şi cineticii reducerii oxizilor de fier în mediu de monoxid de carbon [1].
Cu siguranţă în cuptoare se producea:
1) lupa de fier care se producea pe vatra cuptorului şi care de regulă era acoperită cu un strat de zgură;
2) fier dur sau fier carburat, care implica faptul că fierul redus era în contact cu un mediu carburant (mangal, cărbune) la temperaturi de peste 12000C. Aceasta explică apariţia meşteşugului producerii lamelor de sabie cu un tăiş dur şi o tenacitate mare, proprietăţi obţinute prin baterea împreună a trei bucăţi de fier (două tari şi una moale), principiu care a stat mai târziu la baza tehnicii producerii săbiilor de Damasc şi Toledo;
3) granule de fontă, care de regulă erau antrenate cu fazele păstoase, zgura care se scurgea din cuptor. De aceea, atunci când sunt găsite depozite cu zgură antică, acestea trebuie să fie cu atenţie analizate, iar fazele magnetice să fie separate;
4) minereu pre-redus, semiprodus care urma să fie prelucrat într-o formă finală într-o altă zonă;
Trebuie adăugat că procesul de prelucrare a minereurilor de fier până la arme şi unelte cuprindea următoarele etape distincte:
1. extragerea minereului şi pregătirea lui prin sfărâmare;
2. pregătirea mangalului;
3. procesul în sine de prelucrare termo-chimică a minereului;
4. forjarea metalului obţinut;
5. tratamentul termic al uneltelor şi armelor (cementare).
Am punctat cele mai importante aspecte, acestea conducând la ideea că existau forme bine definite de normare şi specializare pe faze de producţie a lucrătorilor. Am exclus intenţionat activităţile de transport, întreţinere şi pregătire a cuptoarelor, schimb sau vânzare a produselor[2].
Putem concluziona că civilizaţia autohtonă deţinea capacitatea de a generaliza şi perfecţiona tehnica şi tehnologia prelucrării fierului, pe lângă cementarea superficială cu cărbune, călirea şi revenirea precum şi diferitele metode de obţinere a oţelului din cementarea fierului moale. La care trebuie adăugată tehnica obţinerii fierului tare, a oţelului realizat prin procesul de reducere (!!!)[3]
Profesorul V. Pârvan denumea perioada hallstattiană în lucrarea Getica. Adevărata vârstă a fierului în Dacia începe din anul 700 î.H.,…, numită Hallstatt Getic (epoca scitică a fierului), întrucât tehnica extragerii fierului suporta influenţa sciţilor, dar aceştia găsesc in Dacia o puternică civilizaţie locală, care luase din plin drumul spre formele fierului occidental. Despre a doua epocă a fierului C.Daicoviciu spunea în lucrarea sa Dacii: La începutul secolului al III-lea intervine în Transilvania un factor extern care grăbeşte dezvoltarea firească a societăţii autohtone. Acest factor îl constituie celţii. Din a doua perioadă a epocii fierului, La Tène, datează o mulţime de arme, unelte, scule, podoabe şi alte obiecte din fier, care s-au descoperit pe teritoriul Daciei, în special în apropiere de zăcămintele de fier de la Ghelar şi Teliuc.
Mulţimea şi varietatea acestor unelte de fier nu demonstrează numai dezvoltarea lucrării pământului, ci şi înflorirea metalurgiei, doar meşterii daci erau aceia care le făureau. Minereul extras la Ghelar şi Teliuc ajungea la marele atelier de la Sarmizegetusa cu cuptoarele sale de topit şi redus minereul (de altfel, în acest atelier se obţinea şi bronz); apoi, treceau ca materie primă la un atelier de fierărie situat pe o terasă deasupra sanctuarelor; aici informa turtă de fier era prefăcută de făurari în unelte felurite[4] .
Reducerea se făcea în cuptoare specifice cu vatră. Datorită faptului că, de cele mai multe ori, această operaţie se efectuează în locul de unde se extrage minereul, sigur şi în zona Hunedoarei. Prin exploatarea intensă a minereului de fier din zonă, în perioadele ce au urmat s-au şters pentru totdeauna urme foarte importante pentru înţelegerea dezvoltării acestui meşteşug pe aceste meleaguri şi completarea imaginii despre puterea şi dezvoltarea statului dac[5]. Apariţia puternicului stat dac în perimetrul munţilor Carpaţi este strâns legată de dezvoltarea meşteşugului prelucrării fierului. În atelierele de la Sarmizegetusa şi de aiurea se făureau, pe lîngă unelte, şi arme; s-au descoperit pumnale curbe (sicae), săbii drepte sau curbe (acestea din urmă vor fi fost teribilele falces, coase, pe care romanii au trebuit să le înfrunte), vârfuri şi călcâie de lănci şi suliţe[6]
Astfel V.Pârvan spunea în lucrarea Dacii: Vecinătatea minelor de fier cu puternicele cetăţi dacice din Ardealul de sud-vest n-a putut să fie în nici un caz întâmplătoare, iar H. Daicoviciu, în lucrarea Dacii, face următoarea afirmaţie: Dacii din Transilvania, odată angajaţi pe drumul de tip La Tène, îi întrec pe fraţii lor de dincolo de Carpaţi. Cauza e uşor de găsit: în Transilvania, în imediata apropiere a Munţilor Orăştiei, s-au exploatat încă din vechime mari resurse materiale, minereul de fier de la Ghelar şi Teliuc.

Fierul era metalul cel mai important în economia dacică, dar nu era singurul metal folosit. Trebuie pomenit aici plumbul care se turna în jurul scoabelor care prindeau blocurile de piatră. Foarte răspândite erau apoi bronzul şi argintul. Din bronz, care îşi pierduse orice însemnătate în producţie, se făureau anumite obiecte de uz practic (vase, toarte de vase) dar mai ales podoabe: coliere, fibule, brăţări, inele. În marea aşezare de la Poieni, pe cursul inferior al Siretului, s-au găsit şi cârlige de undiţă de bronz, alături de cele de fier[1].
După cucerirea Daciei de către romani, extragerea şi prelucrarea fierului in zona Hunedoarei au luat o amploare nemaiîntâlnită până atunci. Romanii au introdus o altă formă de administrare a atelierelor, la care s-a adăugat plusul de facilităţi în comerţ, oferite de reţeaua organizată de drumuri comerciale şi alte avantaje aduse de elementul civilizator roman. Este cunoscut faptul că romanii nu au făcut export de tehnologie; ei au continuat şi chiar intensificat exploatarea bogăţiilor din teritoriile cucerite, folosind lucrătorii şi tehnologiile autohtone[2].
Din urmele arheologice şi epigrafice cunoscute până în prezent se poate spune că exploatarea minelor de fier în Dacia romană se practica în special în partea hunedoreană a Munţilor Poiana Ruscăi.
În actuala comună Teliuc se afla centrul administrativ al exploatării minereului şi al prelucrării acestuia, mărturie stând descoperirile arheologice, urmele exploatărilor antice, clădiri ale proprietarilor de mine, unelte pentru minerit, necropole ale lucrătorilor de la aceste exploatări şi chiar texte epigrafice aflate în zona Hunedoarei la Teliuc, Ghelar, Plosca, Cerna, Cinciş.
Săpăturile arheologice de la Cinciş, întreprinse în vara anilor 1961, 1962 şi 1989, în partea de hotar numită Popeasca, în imediata apropiere a localităţii (atunci încă existente, ne referim la săpăturile din anii 60, azi strămutată în urma construirii barajului de acumulare, localizat în apropierea terenului de agrement I.M.H. şi I.C.S.H.) au o importanţă deosebită pentru cele afirmate mai sus. Inventarul funerar sărac al mormintelor de la Cinciş, după ceramica descoperită a fost încadrat în sec.II-III, epoca de dominaţie romană în Dacia. Un puternic argument pentru stabilirea ocupaţiei celor îngropaţi în necropola de la Cinciş îl reprezintă mai multe gropi de mormânt unde, alături de obiectele de inventar funerar, s-au găsit şi unele bucăţi de minereu de fier (limonită), puse special în mormânt, ca indiciu al ocupaţiei celor înhumaţi. Prin proporţia lui, 17 morminte (în realitate au fost mai multe morminte, dar o parte au fost distruse fără urmă), prin apropierea villei rustica descoperită, cimitirul de la Cinciş depăşeşte cadrul unui cimitir familial, legat numai de nevoile de înmormântare ale stăpânului locuinţei din vecinătate. Importanţa descoperirii de la Cinciş, îndeosebi a cimitirului, consta tocmai în sesizarea prezenţei populaţiei autohtone dacice, rămase pe teritoriul Daciei sub ocupaţie romană şi folosită ca mână de lucru la lucrările de extragere a zăcămintelor feroase de pe versantul de est al munţilor Poiana Ruscăi. Dovada cea mai concludentă că minele Teliuc în perioada ocupaţiei romane erau în plină înflorire este columna comemorativă descoperită în anul 1904 în hotarul comunei Teliuc, sub dărâmăturile unei case străvechi. Copia columnei se află în cadrul Muzeului Fierului din Hunedoara, originalul fiind distrus de muncitorii care au descoperit-o în speranţa de a găsi aur[3]. Inscripţia, cu prescurtările tipice coloanelor romane, avea următorul conţinut:
NVMINI, DOMINI.N., MAVRANTGN.N, PII.FEL.AVG, CGAVR.GAVRI., APV.FE.FL.SOTERCS, AVG.COLSARMCOND, FERRAR.
Interpretarea dată de specialişti este următoarea: Zeiţei, stăpânului nostru, Marcus Aurelius Antoninus, fericitul împărat Octavius Pius, Caius Gaurius Gaurianus, sacerdote al coloniei Apullum şi Flavius Sotericus, arendaşii fierăriilor Coloniei imperiale Sarmizegetusa. Coloana a fost ridicată de cei doi cetăţeni romani, ca recunoştinţă faţă de împăratul Caracalla (198-217), în calitatea lor de arendaşi ai minelor şi atelierelor de producere a fierului [4].

Este vorba de doi arendaşi, cetăţeni romani, unul sacerdot în colonia Apullum, locul de reşedinţă al Legiunii a XII-a Gemina şi al doilea era august în capitala provinciei, Sarmizegetusa. Cel doi reprezentau interesele acestor localităţi în procurarea fierului atât de necesar făuririi uneltelor şi mai ales a armelor. Posibil ca cei doi arendaşi să fi constituit o Societas, exploatarea fierului fiindu-le arendată de către procuratorul financiar al provinciei. În general Conductores ferrarianum erau oameni bogaţi şi întreprinzători care foloseau sclavii liberi proprii pentru conducerea şi supravegherea lucrărilor[1]
Un alt monument descoperit la Apullum, datat de pe timpul lui Antonius Pius (138-161) este un altar închinat lui IUPITER OPTIMUS MAXIMUS DOLICHENUS şi are următorul conţinut:
IUPITER OPTIMUS MAXIMUS DOLICHENUS=IOVI OPTIMUO MAXIMMO DOCHELINO, NATO UBI FERRUM EXORITUR…
şi care face referire tot la producerea fierului în zona Teliucului [2], mai precis la deschiderea unei noi mine de fier.
La Ghelar s-au descoperit în excavaţii camere de abataj, numeroase gropi la suprafaţă şi unelte, printre care şi un cântar inscripţionat Festi. În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionate şi descoperirile făcute la Hunedoara, Ruda, Alun.
O consecinţă a importanţei pe care administraţia romană o acorda acestei zone este şi luarea în stăpânire a aşezării de pe dealul Sânpetru; astfel ia naştere aici un castrum în care se instalează un post de pază al Legiunii a XIII-a Gemina, în jurul căreia vechea aşezare dacă îşi continua existenţa.
Despre acest castrum mărturisesc cărămizile cu ştampila Legiunii a XIII-a Gemina, sau cele cu marca unui particular, Pael, aflate cu ocazia unor săpături ocazionale făcute lângă Castelul Corvinilor. Justificarea interesului administraţiei romane pentru această zonă este dat şi de faptul că aici, pe lângă extragerea minereului de fier, se efectua prelucrarea acestuia sub forma de lupe, care urmau să fie prelucrate în alte zone pentru a obţine bare de fier, unelte şi arme. Acest lucru este întărit de descoperirea în zona comunei Teliuc a unui atelier de prelucrare a minereului. De remarcat că, alături de cuptoarele cu vatră deschisă pentru reducerea minereurilor, s-au găsit gropi în care se efectuau tratamente termice pentru întărirea uneltelor şi armelor. Atelierul se afla în imediata apropiere a locului în care s-a descoperit columna comemorativă de la Teliuc[3].

În componenţa atelierului putem remarca: sectorul de extracţie a minereului (galerie de mină), sectorul de prelucrare a minereului (cuptoarele de reducere), sectorul de tratamente termice (gropile de răcire în mangal), administraţia atelierului (fundaţia unui edificiu roman) şi construcţia de protecţie a columnei comemorative.
La cele spuse mai sus trebuie să adăugăm şi descoperirea făcută în timpul săpăturilor din Gradina Castelului, din anii 70, când a fost descoperit un mormânt care conţinea fibule şi o urnă funerară dacică, datate sec.II e.n. Pe urna funerară era depusă o bucată de minereu de fier, parţial redusă, care ne dă un indiciu asupra meseriei celui înhumat[1].


Analiza chimică a acestei lupe confirmă prelucrarea minereului autohton în această zonă. După conţinutul elementelor chimice putem afirma că lupa de fier a fost parţial pre-redusă (înnobilarea minereului de fier prin prăjire era bine cunoscută de daci). Este evidentă prelucrarea termică a minereului datorită apariţiei % FeO şi creşterii conţinutului de Fe, aspecte posibile numai în urma unei prelucrări termo-chimice[1]. Conţinutul de mangan se păstrează la nivelul la care se poate regăsi după reducerea oxizilor de mangan, acest aspect putând fi un element de identificare a provenienţei minereului prelucrat, coroborat cu celelalte elemente chimice reziduale[2].
Prăjirea era cunoscută şi utilizată de daci, mai ales că în zona hunedoreană zăcământul de fier era bogat în siderite, ancherite, limonite. Procedeul ducea la îmbunătăţirea materiei prime prin îndepărtarea unei părţi din sterilul minereului.
Sigur acest proces se desfăşura după modul descris de Diodorus ( V, 13) referitor la civilizaţia etruscă: se începea prin zdrobirea pietrei şi apoi bucăţile erau prăjite în cuptoarele construite cu multă artă. Violenţa focului determina intrarea în fuziune a particulelor de fier. Apoi aceste bucăţi erau din nou zdrobite şi introduse în cuptoare. Nu putem specifica care este originea acestui procedeu, el fiind cunoscut în mediul celt şi germanic cu care civilizaţia traco-dacă a venit în contact.
Din cele prezentate mai sus putem concluziona că, cucerirea romană nu a întrerupt extracţia de fier în zona Hunedoarei. Acest meşteşug a continuat, preluând tehnica existentă a extracţiei şi continuând-o prin băştinaşii daci, cunoscători ai zonelor miniere locale, cât şi prin coloniştii aduşi în acest scop din Imperiul roman. Aşa de pildă, o atenţie deosebită a fost acordată extracţiei minereului de fier de la Teliuc şi Ghelar, unde lucrurile s-au desfăşurat, în general la suprafaţă. Totodată, ei au exploatat şi în subteran după cum s-a constatat la Teliuc, unde s-au identificat urmele unui abataj, cameră cu o lungime de 6m, 4,5m lăţime şi 3m înălţime, săpată cu dalta şi ciocanul.
Dovada folosirii minerilor daci în exploatarea fierului din zona Teliuc o constituie descoperirea necropolei din zona Cinciş, datată sec.II-III d.H.[3], aspect prezentat anterior, când s-a pomenit de villa rustica. În acelaşi timp administraţia romană a extins în suprafaţă exploatarea de fier prin lucrări de prospectare şi de deschidere de noi mine[4]. Dintr-o inscripţie descoperită în 1840, reiese că Terentiu Gentianus, propraetor augusti, a descoperit la mijlocul sec.II d.H. o mină de fier, descoperire considerată ca o mană cerească pentru ţinutul unde se afla mina. În concluzie putem afirma că opera de colonizare a Daciei cu cetăţeni romani …ex toto orbe Romano-ad agros et urbes colendas…, a avut, în primul rând, motive economice. Referitor la această chestiune marele istoric C.Daicoviciu, referindu-se la Tacitus, Agricola cap.XXI, arăta că acolo unde sunt mine de exploatat, băştinaşii sunt cruţaţi (Dacia II, N.S. p 265, nota 38), lucru care clarifică aspectele legate de villa rustica

Datele existente arată convingător că actul cuceririi Daciei de către romani nu numai că n-a întrerupt activitatea de valorificare a rezervelor minerale din teritoriul cucerit, ci din contra, necesităţile statului roman au solicitat din plin continuarea potenţată a acestei valorificări, folosind în acest scop întreaga experienţă şi capacitate a vieţii socio-economico-spirituale. Extragerea minereului de fier în general, din aceleaşi bazine şi localităţi de unde s-a extras şi în etapele anterioare, valorificarea mai cu seamă a aceloraşi mineralizaţii secundare acolo unde lipseau zăcăminte primare, practicarea aceloraşi tehnici de reducere tradiţionale, arată o deplina permanenţă a acestei activităţi pe teritoriul Daciei, romanii contribuind la intensificarea ritmului de exploatare şi de extindere a acesteia în suprafaţă prin deschiderea de noi guri de extracţie.
Situaţia delicată a Imperiului roman în această zonă este prezentată de Dio Cassius în Istoria Romana vol.III cartea LXXI , unde se consemnează desele confruntări cu popoarele acestui spaţiu: parţii, germanii, costobocii, quazii, iazygii, astingii, marcomanii, dacii liberi. Putem să apreciem în baza consemnărilor lui Dio Cassius că Dacia, ultima mare provincie cucerită de Roma, pe la anul 167 e.n. era aproape în întregime invadată. Împăratul Marcus Antonius a trebuit să facă uz de toate metodele diplomatice şi militare ca să menţină provincia întreagă. Pentru întărirea capacităţii defensive a provinciei împăratul a cantonat Legiunea a V-a Macedonica la Potaissa. Dacia era împărţită din punct de vedere strategic şi administrativ în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis care aveau în frunte trei generali cu titlul de legati Augusti pro praetore, şi anume Sextus Claudius Agricola, Marcus Claudius Fronto şi Sextus Cornelius Clemens.

O inscripţie găsită la Sarmizegetusa aminteşte de meritele unui conducător pe nume Claudius Fronto în apărarea Provinciei (CIL III nr.1467). În timpul împăratului Caracala apar primele semne de dezinteres ale Imperiului pentru Provincie. Dio Cassius face următoarea afirmaţie: Antoninus a sosit in Tracia fără să se preocupe de Dacia după ce trecu Hellespontul, aproximativ anul 214 (Istoria Romana III, cartea LXXVII, 16). Starea precară a stăpânirii romane din secolul al III-lea, neputinţa acesteia de a face faţă asaltului popoarelor în migraţie, a condus la o restrângere treptată a graniţelor imperiului roman prin retragerea autorităţilor militare şi administrative din teritoriile direct ameninţate. Această retragere a fost un fenomen general, ea afectând spaţii mari de la Gurile Dunării până la Atlantic. Consecinţa acestei retrageri a constituit obiectul multor discuţii din literatura de specialitate, mulţi istorici apreciind această măsură politico-administrativă drept o mare nenorocire pentru populaţia autohtonă rămasă fără ajutor în faţa noilor veniţi[1].

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum