Forumul Hunedoara

non comercial


Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

Cum să (nu) cumperi pământ în România profundă

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

alin


Nu voi începe acest text cu o expunere de motive. Adică de ce eu, orăşean de la etajul patru (ultimul nivel în blocul meu), cu ceva studii (trecute, prezente şi poate şi viitoare), vreo doi metri cubi de carte în apartament (şi vreo 50.000 de volume virtuale pe calculator), în plină reconversie profesională (de când mă ştiu, dar mai ales de vreo trei ani), vreau să-mi iau pământ. Nu teren, Doamne fereşte!, terenurile sunt foarte scumpe, 10-20 până la 70 de euro metrul pătrat. Plus că sunt foarte mici, am văzut oferte cu terenuri de 500 mp până la 2000 mp. Nu, eu vreau pământ, de George Coşbuc. Adică mult şi ieftin. Dacă se poate foarte mult şi foarte ieftin. Măcar un hectar, acolo. Sau două-trei. Dar pot fi şi cinci. Şi-aş da, cam aşa, o mie de euro hectarul, maxim o mie juma.

Evident că nu caut potcoave de la cai morţi. Dacă mergi la 25-35 km de oraş, cam ăsta e preţul unui hectar de teren agricol la drum de piatră şi curent. Mai încolo, în agricultură, terenul poate fi cumparat şi cu 500 euro hectarul, numai că ajungi acolo cu tractorul. N-am. Nici tractor, nici dorinţa să iau un pământ la care să nu pot ajunge cu maşina mea, un Focus II din 2006. În linii mari, cam aşa sună planul: caut un teren bine aspectat de soare (o pantă uşoară sudică, sau sud-estică, sau la rigoare sud-vestică), negociez cu omul, mergem la notar, facem actele, şi mă apuc de ceva grădinărit, că plantatul pomilor de primăvara asta s-a dus. Dar vine toamna, dacă nu intră zilele în sac până atunci.

Numai că a cumpăra un teren în România profundă nu e o formă de shopping. Într-o lună şi jumătate am izbutit să înţeleg acest fapt simplu. Nu ajunge să te plimbi prin toate satele şi cătunele din jur, să respiri aerul ca să înţelegi cu al şaselea simţ dacă ai vrea să te relochezi acolo, să inventariezi casele abandonate şi pârloagele cu banii în buzunar, gata să cumperi. Trebuie să fii bine pregătit de aventuri hilare şi situaţii tâmpite. Trebuie să ai resurse de expresie şi înţelegere superioare orăşanului obişnuit. Trebuie imaginaţie şi tenacitate de agricultor pe timp de secetă. Şi, chiar dacă eşti dotat cu calităţile acestea, va trece mult timp până vei face tranzacţia. Eu încă n-am izbutit, însă nu mă las, sunt încăpăţânat ca un pitbull. Am să enumăr câteva din întâlnirile mele, exemplare în anumite privinţe, sperând să-i pregătesc oarecum pe cei care vor parcurge drumul relocării de la oraş la sat.

Înainte de a căuta efectiv pământ la ţară, vreme de un an m-am plimbat. Adică am căutat pe hartă comună cu comună, sat cu sat, cătun cu cătun. Apoi am stabilit în fiecare week-end câte o ţintă, am mers acolo cu maşina, am tras pe dreapta şi am luat-o la picior câte un ceas, uneori şi două. Ne-am uitat la gospodăriile oamenilor, la animale, la peisaj. Am auzit, mirosit, simţit locurile. Unele ne-au părut dezolante, sate muribunde, cu case părăsite, ca nişte schelete spectrale care stau să se împrăştie. Am aflat că sunt multe feluri de sate moarte, undeva în Apuseni e Izvoarele, sat hieratic, cu aer de sfânt ce adie a trandafiri, însă nu departe de oraşul meu e Borzeştiul, criptă imobiliară plină de oase, îngrămădire de ruine hidoase la umbră de dealuri înalte, invadate de vegetaţie crescută în neorânduială.

Am găsite sate pline de vitalitate, cu case mândre, care au şi stomatolog, şi birou de consultaţii juridice, nu mai zic de farmacii, tot soiul de meşteşurari, magazine. Am văzut sate răsfirate de câmpie, cu mult pământ în jurul fiecărei gospodării, despre care am aflat ulterior că în ultimii 20-30 de ani s-au depopulat masiv, că au fost cândva casă lângă casă, dar lumea a mai plecat, a mai murit, locurile au fost curăţate de n-a mai rămas urmă din gospodăriile falnice de altădată. Am văzut sate ardeleneşti cu fronturi înguste la drum, de-ai zice că scopul fiecărei gospodării a fost să atingă astfaltul, fie şi cu o poartă. De astea am fugit, nici n-am pus piciorul jos din maşină, nimic nu mi se pare mai insuportabil decât intimitatea între vecini.

Dacă vrei să cumperi pământ la ţară, e bine să uiţi tot ceea ce şcoala şi internetul te-au învăţat despre ruralitatea românească. Că veşnicia s-a născut la sat. Sau campania „Salvaţi satele româneşti!”. Sau că 3 milioane de hectare sunt pârloagă (adică nelucrate) în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Sau că satele româneşti sunt depopulate, în vreme ce ţăranii căpşunează în Occident. După primele săptămâni de căutat, veţi avea nevoie de un morman de optimism ca să nu vă îndrăgostiţi brusc de asfalt şi betoane. Şi asta pentru că cei mai mulţi dintre cei cu care veţi intra în contact n-au auzit nici de veşnicia s-a născut la sat, nici de salvaţi satele româneşti, nici de depopulare sau pârloage. Nu vă obosiţi să le explicaţi. Nu-i interesează.

Daca ar fi să enunţ câteva din problemele generale cu care vă veţi confrunta (mai sunt şi probleme de altă natură, să le zicem, speciale, nu mai puţin importante), cred că merită enumerate: lipsa de comunicare între lumea satului şi oraş, aşteptările disproporţionate ale unor vânzători şi situaţiile juridice tulburi ale celor mai multe dintre proprietăţi. Fiecare dintre aceste trei probleme merită denumite "generale”, pentru că au caracter endemic, nu ţin de un anume sat, ci de toate satele aflate la ceva distanţă de oraş. Adică de acelea unde vreau eu să cumpăr pământ. Fiecare problemă va trebui rezolvată de fiecare dată când voi găsi un teren care să se potrivească cu ceea ce caut eu, şi oricare dintre ele este suficient de masivă încât să anuleze tranzacţia. Pe lângă acestea, alte şi alte situaţii se pot ivi, dar ele au caracter mai degrabă excepţional.

Cine crede că există în România un site, sau un ziar care să gestioneze în mod mulţumitor ofertele şi cererile imobiliare, cu certitudine nu a căutat niciodată terenuri agricole. Bineînţeles că existe site-uri, zeci, chiar sute, fireşte că mii şi mii de anunţuri imobiliare inundă zilnic România. Însă ele nu vizează tranzacţiile cu terenuri agricole decât într-o proporţie infimă. E ca şi cum o barieră invizibilă s-ar interpune între cantitatea teribilă de case bătrâneşti (adică părăsite şi/sau demolabile) şi milioanele de hectare de pământuri neutilizate pe de o parte, şi cei interesaţi pe de altă parte. Ţăranii nu utilizează internetul, nici nu merg la oraş ca să dea un anunţ la ziar. România profundă nu este conectată la mecanismele publicitare.

Ca să vă convingeţi de ceea ce spun, aruncaţi o privire pe site-urile de anunţuri, şi veţi remarca faptul că la nivelul unui judeţ nu există mai mult de 20-30 de oferte de teren agricol concomitent. Toate site-urile, toate ziarele regionale şi locale macină aceleaşi oferte. Unele dintre ele, vechi de luni şi luni de zile. Şi asta nu pentru că mecanismele publicitare nu şi-ar face treaba. Ce au în comun cei mai mulţi dintre cei care vor astăzi să vândă terenuri? Eu cred că faptul de a nu fi intrat în criză. Piaţa imobiliară românească, bazată nu pe puterea de cumpărare a românului, ci pe puterea lui de îndatorare, a rămas masiv la nivelul anului 2008, când criza nu exista decât în discursurile politicienilor occidentali. Preţuri de genul 20-50 euro/mp sunt mai degrabă norma, nu excepţia.

Sute şi sute de oferte în jurul oraşelor nu mai privesc câtuşi de puţin destinaţia iniţială arabilă a terenurilor. E ca şi cum toată lumea ar aştepta investitori, se vând locuri plus idee, ofertele apar cu precizări de genul "bun pentru reprezentanţă", "ideal parc industrial", "potrivit pentru depozit". La kilometri buni distanţă, terenul se dă la pachet cu "ideal pentru pensiune agroturistică", sau „peisaj superb". De fapt, când veţi începe să căutaţi teren la ţară o să remarcaţi că ofertele care includ idei (reprezentanţă, parc industrial, depozit, pensiune) sau care vin cu peisaj sunt teribil de scumpe. O nimica toată oferit la 100.000 lei noi. Dar pretenţiile pot merge uşor spre un milion de euro. Sau două milioane. Sau mai mult.

Spiritul întreprinzător al românului? Eu zic că nu. Nu eşti întreprinzător dacă ai cumpărat un teren în urmă cu ceva ani şi acum vrei să-l dai de zece ori mai scump. Sau dacă vinzi o moştenire. Nu e cine ştie ce mentalitate de afacerist să pui un preţ ca-n filme şi să aştepţi ca la pescuit. Cei mai mulţi dintre proprietarii de terenuri aşteaptă investitori, trăgând nădejde că într-o zi vor da lovitura, vor trage tunul vieţii lor, după care vor pune banii frumuşel în bancă şi vor trăi până la adânci bătrâneţe din dobândă. Nu vor să facă afaceri, pentru că le este prea frică să facă afaceri, şi oricum nu ştiu nimic, doar să aştepte. Nicio clipă nu se întreabă dacă ceea ce traversăm acum este o criză (temporară, prin definiţie) sau aşa se prezintă crepusculul unei civilizaţii.

Nu gândesc global, întrebându-se daca nu e loterie sa astepti dezvoltatori imobiliari pe o piaţă suprasaturată de oferte, sau investitori din ţări care au propriile probleme economice. Nu se întreabă dacă este raţional să-şi imagineze că oraşul lor s-ar putea extinde cu viteza cu care speră posesorii de terenuri că se va extinde. Tot ceea ce ştiu ei este că pe undeva a trecut autostrada, şi statul a plătit regeşte exproprierile. Că undeva a venit Nokia, şi iarăşi s-au vândut terenuri pe care s-a dat cu sapa pe sume exorbitante. Adică ce, ăia cu ce-s mai buni ca ei? Adică cum, unii sunt deştepţi şi alţi-s proşti? Ce-i aşa mare chestie să ceri o sumă pe care n-ai putea-o număra fără o maşină de numărat banii? Plictisit de câteva preţuri nesimţite, zilele trecute am avertizat pe cineva care avea de vânzare o proprietate că eu nu intenţionez să aduc nici autostrada după mine, cum nu-s nici Nokia. Rămăsese vorba să mă sune peste câteva zile (ştia că vinde, numai nu ştia cu cât). Au trecut zece zile de atunci, şi nu m-a sunat. E foarte bine asa.

În prima parte a acestui serial rămăsesem undeva pe la cele trei motive care pun beţe serioase în roatele orăşeanului dornic să cumpere pământ agricol. Primul ar fi lipsa de comunicare dintre lumea satului şi oraş. Aici e un paradox, pe care nu l-am sesizat la prima abordare. De fapt, există o simbioză teribilă între satul românesc şi oraşul românesc. Însă nu se petrece nici la nivel informaţional, nici la nivel oficial. Coabitarea celor două tipuri de aşezări ţine de matricea familială: rudele de la ţară păstrează legăturile cu rudele de la oraş. Orăşenii merg la părinţi, nepoţii merg la bunici, de unde se întorc cu mâncare, cu veşti, cu forţe proaspete. Există români care izbutesc performanţa de a fi concomitent integraţi în oraş, unde au slujbe, sau merg la şcoală, păstrând intacte legăturile cu satul în care au copilărit, sau în care îşi petrec negreşit vacanţele. Deci situaţia e cumva duală: pe de o parte satul e "netransparent" în raport mecanismele tipice ale modernităţii, însă comunică subtil cu oraşul prin intermediul celor care n-au uitat de unde au plecat.

Al doilea motiv de discomfort ţine de aşteptările disproporţionate ale unor vânzători. Asta mă sperie cel mai mult, nu pentru că n-aş fi găsit oameni care propun preţuri corecte, ci pentru că, în ansamblu, ultimii ani au adus nişte mutaţii foarte nocive în fibra acestui popor. Ne-am transformat într-un neam a cărui aspiraţie majoră este renta viageră. Cruntă ironie: băncile au contribuit copios la această criză, însă românul mediu, cel născut poet, frate cu codrul, aspiră tâmpeşte să-şi încredinţeze viitorul taman băncilor. Cuminţi şi lobotomizaţi am devenit. Nu mai vrem să facem nimic, nu vrem să gândim, nu vrem să muncim, vrem să vindem tot. Dacă adăugăm la tendinţa asta vectorul uman care părăseşte continuu ţara, încep să mă gândesc care sunt şansele noastre să supravieţuim ca neam următoarelor 2-3 decenii. Au fost odată vizigoţii, s-au dus şi cumanii, s-au spulberat şi gepizii... Oare pe noi cât ne va mai îndura Istoria?

Ce n-am apucat încă să explic deloc este situaţia juridică a proprietăţilor în vânzare actualmente în zona rurală. Aici a fost mozaic: întâi am constatat situaţia, apoi am fost uimit, trăznit, şocat, disperat, revoltat, sictirit, terminat, necăjit, agasat, propulsat, iambic, ditirambic, hexagonal - sfârşind sufocat, flexat, perplexat, dezoxiribonucleic. Apoi... am priceput ceva. Normal că nu-mi propun să-mi port cititorul prin toate stările acestea. Câţi ar rezista până la capăt? De aceea vă propun să vă relaxaţi în minutele pe care le veţi mai arde citindu-mă, convinşi fiind că veţi pricepe şi voi.

In sistemul juridic românesc, transmiterea proprietăţii asupra bunurilor imobile se face prin acte autentice. Adică acte care au fost elaborate fie de un notar public, fie sentinţe judecătoreşti rămase definitive. Altfel spus, poţi vine o maşină, o vacă, la rigoare chiar o radieră prin intermediul unui acord de voinţe, redactând eventual un contract scris şi semnat ad probationem, însă pentru a vine o casă, un coteţ de porci sau un teren, simplul acord asupra lucrului şi a preţului nu ajunge. Mai trebuie, pentru a fi perfect valabil, să i se adauge şi o anumită solemnitate. Fie aceea pe care o conferă instituţia notarului public, fie cea a unei instanţe judiciare. Pe lângă această solemnitate mai există si cartea funciară, care asigură opozabilitatea faţă de terţi a tranzactiei imobiliare. Un soi de măsură de siguranţă suplimentară, foarte justă şi cât se poate de utilă. De exemplu, dacă un vânzător are proasta inspiraţie de a tranzacţiona de două ori acelaşi imobil, acela dintre cumpărătorii de bună credinţă care ajunge primul la Cartea Funciară îşi vede confirmată proprietatea. Celălalt este pur şi simplu tras pe sfoară...

În anii '90, după cum bine ştim, s-au desfiinţat ceapeurile, iaseurile, şi toate formele de proprietate colectivă compromise de comunism, iar oamenilor li s-au retrocedat pământurile, eliberându-se titluri de proprietate fie celor care le predaseră în anii colectivizării, fie mai ales urmaşilor lor. Au trecut de atunci vreo 20 de ani, cei care au fost împroprietăriţi s-au trecut dintre noi, pământurile au ajuns la urmaşi şi/sau au fost vândute. Ca nişte radiere, sau ca nişte vaci. Cum faci când vrei să vinzi o radieră în timp ce bei cornul cu laptele? Păi, întâi rupi o foaie din caietul de mate, scrii că eşti cine eşti, că intenţionezi să transmiţi radiera (cu descrierea suprafeţei şi a vecinătăţilor), semnezi, semnează şi cumpărătorul, semnează şi cei doi martori, şi gata, ai un contract pătat cu lapte. După care are loc traditio, sau, mă rog, doctrina juridică spune că vânzătorul radierei o abandonează cumpărătorului. Cam aşa a fost şi cu pământurile. Şi tot aşa de vreo 5-6 ori în anumite cazuri. În unele situaţii mai fericite, zic eu, proprietarul titular a murit, pământul a traversat vreo două generaţii, dar a ramas in familie, în grija unui fermier care s-a hotărât să facă agricultură, cu tractor, cu utilaje, cu împrumuturi în bancă şi cu griji. Sau, pur şi simplu, a fost declarat de unul dintre urmaşi la APIA, prilej cu care încasează ceva caş de pe el. Numai ca aceste acte nu sunt autentice, ci sub semnatura privata. Nu tocmai adecvate scopului propus, deci.

Hai să vedem o aplicaţie la toată tărăşenia asta, urmând ca în finalul textului să creionam ceva idei de ansamblu. Căutând pamant precum Făt-Frumos din poveste, zi de vară până-n seară, dau de un român care zice că are de vânzare un teren. Cât, zic. Două ha, zice. Ne încolonăm eu cu maşina mea după maşina lui, ne fugărim pe coclauri, şi ajungem acolo. Curent şi gaz până în colţul locului. Nu erau două ha ci 1,7. Tot pe-acolo. Expoziţie sudică impecabilă, trei profiluri: drept, pantă uşoară, pantă ceva mai abruptă terminată în creastă. O poezie. Gazul nu mă interesează, e foarte scump şi va fi din ce în ce mai scump, prefer să lopătez ca să-mi produc biogaz. Curentul va avea nevoie de un stâlp, că doar n-o să-mi amplasez micul stat-major în funcţie de o sârmă. Acte sunt? Se rezolvă, zice românul. (În treacăt fie spus, când o să auziţi de la un vânzător că se rezolvă, e bine să înţelegeţi că există o problemă. Eu acum ştiu.). Domnul V. a cumpărat de la nenea B., care între timp a murit, dar trăieşte soţia lui, baba P. Titlul de proprietate e deci pe numele babei P. Şi e de acord cu vânzarea, zic? Pentru că transferul proprietăţii are loc la notar, dau eu o micuţă consultaţie juridică în dosul dealului. Sigur, spune.

Îmi zic în minte că ăsta e locul, atent să nu-mi trădez încântarea. Preţul e ok, îmi cere 8.000 de lei. Nu negociez, că n-am ce. Eventual, aş fi putut cere bonus o legătură de morcovi, să vadă nevasta cum preţăluiesc eu la ac bunurile lumeşti. Rămâne să mă interesez dacă pot sa mă înţep la curent în zona aceea pierdută de lume. Ne mai auzim la telefon. Că tot veni vorba, orice construcţie aflată la mai mult de 40 m de un stâlp de curent are nevoie de un stâlp suplimentar, erecţie energetică în valoare de 5.000-10.000 lei. Adică mai mult decât terenul în jurul căreia ne învârtim noi acuma. Îl sun peste câteva zile pe domnul V., şi-i zic că ar fi cazul să-mi facă legătura cu baba P. Îmi zice că povesteşte el întâi cu ea, şi se face şi asta. Telefonez. Explic: ştii, mamaie, actele astea făcute prin baruri nu-s chiar bune, eu visez să fiu apropitar, trebe să mergem la notar, alea-alea. Baba P. întâi nu pricepe de ce nu iau pe încredere. Îi explic că şi laptele, dacă nu-l iau de la fermierul meu, îl gust. Ştiu, sunt un ciudat. Baba se dă de trei ori peste cap, după care mă croieşte la mir: maică, eu n-am titlu de proprietate pe pământul ăla. Nici n-am avut. Nici nu ştiu nimic, soţul meu s-a ocupat de toate, eu am stat acasă şi-am avut grijă de familie, n-am avut nicio grijă.

Respiraţi adânc? Ar fi bine. Eu atunci am simţit nevoia să respir adânc. Mamaie, zic blând ca un apicultor cu mâna în fagurii vecinului, de unde vine pământul ăsta? Păi, a fost a părinţilor mei, care l-au dat la ceape. Bingo, urlu doct, păi sigur pe numele lor trebuia să fie titlul. Da' de unde, cum să fie pe numele lor, că doar soţul meu l-a grijit? E clar, e ceacanaie baborniţa. Ce spui? Nimic, cred c-am gandit cu voce tare. Ţalumâna, ţălumâna, ne despărţim ca doi ambasadori. Îl sun pe domnul V. Îi explic cum cred eu că stă tărăşenia. Îi spun că în opinia mea pământul a avut un titlu, musai, dar nu pe numele babei P, ci pe cel al suprababei P., ori a supramoşului P, ascendenti privilegiati. Fireşte, nu s-a făcut nici o succesiune, ceea ce înseamnă că tot ce avem, juridic vorbind, este o indiviziune de drept dublată de un partaj provizoriu de fapt. Deci el a cumpărat de la cineva care poate-i proprietar, poate nu-i. Iar ce-a semnat în bar poate e un antecontract de vânzare-cumpărare, poate e un contract de arendă, numai o instanţă ar putea decide. Îl simt pe domnul V. pufăind admirativ.

Şi pentru o vreme, am lăsat terenul acela magnific. Până când am înţeles ceva. Nu chiar tot, că la mine înţelegerea vine în rafale, dacă nu-i cu întârziere sigur are recul. M-am plimbat, am discutat cu indigenii, şi am realizat că din punctul lor de vedere contractele semnate la bodega satului, pe foaie de mate şi cu martori, sunt suficient de bune. Iar dacă orăşeanul vrea carte funciară, e problema lui, şi strict a lui. N-are decât să plătească succesiuni, să achite taxele pentru vânzările anterioare, să-şi aducă expert topograf şi să întăbuleze. Nu mi-a zis nimeni verde-n faţă, dar o ridicare de sprinceană ici, o tăcere semnificativă coló, m-au făcut să înţeleg. Cu înţelesul ăsta proaspăt l-am sunat pe domnul V. M-a întâmpinat şoptindu-mi tandru în urechea telefonului că mai are doi clienţi la pământul ăla, dar s-a bazat şi se bazează pe mine. Mă prefac că-l cred, ca să-i arăt că şi eu sunt om purtat prin lume. Îmi promite că merge la primărie, să vorbească cu tanti L. de la registrul agricol, în căutarea titlului de proprietate pierdut.

Mă sună la vreo două zile să-mi spună că titlul fusese emis pe numele supramoşului P, tatăl babei omonime. Sigur iau examenul la drept succesoral! O sun pe baborniţa ceacanaie. Are titlu, zice alb. Adică fără nicio variaţie de tensiune vizibilă faţă de momentul în care-mi spusese că n-are, şi că nici n-a avut vreodată titlu pe pământul ăla. Mă fac că nu observ inconsecvenţa. E de acord să mergem la notar, să ne explice tot ce avem de făcut? E. Plătesc eu toate cheltuielile, o iau cu maşina din faţa scării, dacă vrea îi dau şi-o îngheţată, un suc... Fac programare deci? Fac. Dar, dacă tot suntem la telefon şi vorbim pe promoţie, are fraţi-surori? Nu. E grozav, mă entuziasmez. Dar a avut vreodată? Da, o soră, care a murit. Nasoală treabă, ma dezumflu zgomotos. Mulţumeşte de condoleanţe, dar a murit înainte de tăticu şi mămica. Supranasol, compătimesc pe promoţia de la Romtelecom. Răsposata a lăsat nepoţi? Da, trei. Imprudent. Îi zic vestea bună: mai sunt trei comoştenitori la pământul acela, prin reprezentare succesorală. Neruşinare, zice baba P. alb.

Aprob la fel de indignat. Însă dura lex, sed in plex. Unde vieţuiesc cei trei neruşinaţi, zic. În Canada. Se corespondează cu ei? Nu, zice. Ştie cum i-ar putea contacta? E simplu, mă linişteşte, nu-i poate contacta, n-are nici număr de telefon, nici adresa, nimic. Măcar cum îi cheamă, poate dau de ei pe facebook. R. Sau R prim. Sau R secund, realitatea e că nu-i foarte sigur. Nu plâng, sunt băiat mare. Simt nevoia unui plâns bărbătesc, cică bărbaţii plâng câteodată. Eu însă sunt băiat mare, nu plâng, nu vorbesc urât, zic ţălumâna şi închei convorbirea. Aşez telefonul în furcă binişor, nu trântesc, filosofez precum Cristofor Columb, zicându-mi că sigur trebuie să existe undeva pământ... Mă sună baba P. ca să-mi spună că nepurceii sunt acasă, la tata lor. Adica la cumnatul ei. La doi pasi de mine. Cum de nu m-am gândit la asta, dacă răposata a fost cât de cât realistă, n-a făcut triada fără un auxiliar! Mi se pare că o basculantă cu noroc s-a prăvălit la mine în sufragerie. Îmi dau întâlnire definitiv cu baba P. Nimic nu-mi mai stă în cale!

A doua zi, la 8 juma îi dau deşteptarea. Întâi pe fix, unde o voce suavă mă anunţă că numărul nu este alocat. Cineeeeeee? Eşti bolundă? Madama, da’ ieri am vorbit cu baby pe numărul ăsta? Ce-a păţit, şi-a rupt piciorul şi-a murit? Robotul nu-mi răspunde. Sun şi pe celular, înroşesc sârmele de la Orange, resun, răssun, o ultrasun ca pe femeia iubită. Peste două ceasuri renunţ. N-are titlu. Are titlu. Mergem la notar. Nu mai mergem la notar. Adio pământ, adio îngheţată cu suc. Contramandez programarea de la notar. La donna e mobile. În traducere liberă: baba e zurlie. Îl sun pe domnul V. ca să-i zic că perioada în care am fi putut fi vecini a fost una din cele mai interesante din viaţa mea. Îmi promite să vadă care-i situaţia. Mă prefac că-l cred, ca să vadă că-s om purtat prin lume.

Hai să recapitulăm, înainte de a ne autoservi cu ultima pilulă, cea mai interesantă. La ţară marea majoritate a terenurilor au un proprietar în acte, şi nişte posesori care au dobândit pe baza unor hârtii de o legalitate îndoielnică. Mai nimic nu e întăbulat, poate doar unele locuri de casa, dar nici acelea toate. Comune înfloritoare, cu pământuri frumoase, cu oameni harnici şi muncitori, n-au nimic de-a face cu Cartea Funciară. Nici n-au auzit de-aşa ceva. Atunci când căutaţi un teren, aşteptaţi-vă ca situaţia lui juridică să fie obscură. Asta nu înseamnă că nu vi se va spune că sunt acte pe el. Fireşte, au acte, numai că fie că sunt pe numele tatălui/bunicului invalid/decedat, fie chiar cred că un contract semnat cu martori este un act pe deplin valabil. Cel mai adesea, vânzătorul nu are nimic din definiţia juridica a proprietarului imobiliar. Dacă întâlniţi situaţia contrarie, cinci minute de uimire.

Dacă vreţi să deveniţi proprietar în regulă, fiţi pregătiţi să plătiţi toate cheltuielile aferente. Nu depăşesc, cel mai adesea, 2-3.000 de lei. Nu vă puneţi problema dacă e drept sau nu, gândiţi-vă că banii sunt fum, în vreme ce pământul e sfânt. Un teren bun şi ieftin merită sacrificiul unor costuri suplimentare, plus drumuri, nervi şi îngheţată cu babele. Dacă aveţi norocul să daţi peste nişte oameni de omenie, orice poate fi făcut. Dacă nu, luaţi-o de la capăt. Până găsiţi oamenii care adoră să se plimbe gratis cu un Ford cu aer condiţionat, instalaţie de 8 boxe şi tapiţerie din piele. Eu asta am făcut.

Ultimul lucru pe care l-am înţeles a răscumpărat necazurile. M-am întrebat de ce ne confruntăm acum cu un decalaj juridic fantastic între regimul proprietăţii imobiliare la oraş şi la sat. Când am înţeles, m-am luminat, mi-a trecut necazul. Ce este, până la urmă, publicitatea imobiliară? O formă de siguranţă suplimentară. Un soi de centură de siguranţă, care vizează strict situaţia în care proprietarul vinde la scurtă vreme de două ori. Un instrument în mâna băncilor, care îşi fac publice ipotecile. Ce se întâmplă însă în situaţia în care proprietarul este un om cinstit? Nu-i nevoie de carte funciară. Dar dacă nimeni nu vrea să-şi lase pământul zălog cămătarilor? Nu-i nevoie de carte funciară.

Recitiţi cu atenţie aceste cuvinte: Nu-i nevoie de carte funciară. Satul românesc din Ardeal nu are nevoie de mecanismele juridice puse la dispoziţie de modernitate. Închis asupra sa, comunicând cu lumea prin intermediul fiilor săi aflaţi la oraş, satul românesc încă supravieţuieşte cultivând cinstea, onoarea şi grija pentru un nume bun. Contractele se fac la bodegă, între bărbaţi, pentru că acela e spaţiu de întâlnire, se fac tranzacţii, se bea aldămaşu, se semnează cu martori, şi târgu'-i gata. Se declară la primărie şi la APIA, unde nimeni nu stă să verifice cartea funciară. Se plătesc impozite, se încasează subvenţii. Ce treabă au domnii de la oraş cu tarlaua lui moş Gheorghe? Ca să cumperi, trebuie să fii de-al satului, ocrotit de toate mecanismele subtile ale comunităţilor autentice. Dacă vrei să te protejeze normele juridice, te izbeşti de o piaţă opacă, ceţoasă, care te alungă. Ca să cumperi, trebuie să fii de-al locului, să cunoşti încrengăturile rubedeniilor, să ştii ce fel de oameni sunt, care-i potenţialul să te poarte într-o zi prin judecăţi.

În cele din urmă, am înţeles deci, şi m-am relaxat. Sigur, continui să caut un pământ, vreau să-l întăbulez, pentru că numai aşa am să am autorizaţie de construcţie. Efortul de a reface actele din urmă mi se pare onest, şi banii cheltuiţi merită cu prisosinţă. Cred că voi găsi un om dispus să petreacă ceva timp alături de mine la un notariat. Sau mai mulţi oameni, dacă mergem la nişte succesiuni. Sunt convins că acolo unde există calitate umană, orice este cu putinţă. Însă sper într-o zi să semnez un contract pentru alt pământ, pe o foaie de mate, la o bodegă, cu doi martori. În ziua aceea, pentru oamenii aceia, în satul acela ştiu că nu voi mai fi un străin.

La munte sau la şes (mă rog, deal, luncă, tot ce e în ochii orăşeanului non-munte, fără cumva să fie litoral)? Este una dintre întrebările fundamentale cu care porneşti la drum ca să te relochezi la ţară. Locuind într-un oraş în coasta Apusenilor (văd practic munţii pe geamul de la sufragerie), am avut privilegiul să aleg. Cel puţin teoretic. Am văzut sate de munte şi sate din Podişul Transilvaniei. Nu foarte multe, iar dacă vă aşteptaţi să fi ajuns prin locurile pe care le-aţi văzut în pozele de pe internet, nici pomeneală. Apusenii moţilor sunt la mai bine de 70 de km de oraşul meu, iar eu nu vreau să merg dincolo de 30 de km. E o limitare autoimpusă pe care nu vreau s-o detaliez aici.

Ce-am văzut la munte? Locuri frumoase, spectaculoase, stânci în umbra cărora mi-ar fi plăcut să mă trezesc dimineaţa şi să-mi beau cafeaua. Senzaţia prezenţei divine altfel decât o poţi simţi lângă un lan de porumb zdenţuit. O răceală şi-o magnificenţă de altar, răcoarea pădurilor de conifere, mocani mândri care dacă te plac îţi vând, iar dacă nu, poţi să ai toţi banii din lume, nu cumperi petic de pământ lângă gardul lor. În satele care mi-au plăcut, n-am găsit nici o ofertă. E drept, nici n-am prea săpat după ele, pentru că în urmă cu mulţi anişori, pe la sfârşitul adolescenţei mele, în împrejurări pe care nu le voi evoca, am petrecut câteva luni în Bucovina, în coasta uneia dintre cele mai mari rezervaţii forestiere din ţară, şi acolo am învăţat câteva lucruri despre munte.

Desigur, e frumos să mergi undeva într-o staţiune montană, să te plimbi leneş într-o aşezare de poveste, să mănânci pe măsura poftei pe care ţi-o face excesul de ozon şi să-ţi pui muşchii în mişcare într-o drumeţie. Însă a locui la munte, a avea o gospodărie acolo, este cu totul altceva. La munte toate fructele se coc mai târziu, pentru că e mult mai puţin soare. De fapt, plaja de legume, fructe şi cereale pe care le poţi cultiva se îngustează la maxim. Porumbul, cel mai adesea, nu rodeste. De grâu n-are rost să vorbim, ovăzul se face pentru că e mai puţin pretenţios şi oricum se coseşte cu paie cu tot pentru cai. Există fâneţe, însă la distanţe bunicele de sat, iar aşezările sunt îngrămădite adesea pe firul văii, lângă o şosea şi adesea un curs de apă. Gospodăriile risipite, cu locuri multe lângă casă, sunt sus, acolo unde în general nu se poate ajunge cu maşinile de oraş.

Probabil aspectul cel mai şocant pentru omul de la şes este regimul pluviometric. La munte plouă. Dacă stau şi mă gândesc bine, ploaia de la şes e o glumă bună faţă de ploaia mocănească, adică din ţara mocanilor, neam de munteni. Iar când plouă, automat e frig, poate să fie şi iunie, iei un pulover pe tine, altfel răceşti. Acolo ori e cald, ori plouă, conceptul de ploaie caldă, de vară, nu are curs. Partea bună este că e lemn în prostie, în vara aceea am folosit lemn şi pentru gătit, şi pentru încălzit camerele (altfel muream de frig), dar numai căzături, n-am tăiat un copac. Nu sunt un friguros, am mâinile fierbinţi şi iarna, şi nu port mănuşi, dacă-mi intră apă în bocanci până acasă se usucă, însă în parametrii de la şes (şi forme de relief asimilate), dacă mă duci la munte mă dai peste cap.

Aşa că nu prea m-am agitat pentru 1000 de metri pătraţi în coasta pădurii de molid. Plus că nici suprafaţa nu era în măsură să mă atragă, am explicat undeva prin episodul I că vreau să iau pământ, nu un teren. Şi vreau să mă mut acolo cu arme şi bagaje, nu să-mi fac o cabană de fiţe şi să vin să-mi încarc duracelu’ la sfârşit de săptămână. Aşa că am căutat mai degrabă înspre zonele verzi ale hărţii. Şi am găsit. Nu, nu despre asta vreau să scriu în episodul 3, asta rămâne subiectul pentru partea a patra a acestui serial, ultima şi poate cea mai interesantă. Însă locurile care mi-au plăcut cel mai mult sunt cele care seamănă cu locurile mele de baştină. Mi-a explicat o colegă profesoară de geografie c-am fost sedus de unul din locurile din Ardeal care seamănă cel mai bine cu dealurile molcome din nordul Moldovei. Dacă e aşa, şi n-am motive să mă îndoiesc, înseamnă că nu facem decât să căutăm ceea ce ştim prea bine.

Cum nu vreau să dezvălui încă nimic despre pământul pe care l-am cumpărat, am să vorbesc mai degrabă despre acele locuri pe care le-am văzut şi unde aş fi putut cumpăra, dar din diverse motive nu am izbutit să ajung la vreo înţelegere cu vânzătorii. Selectez numai experienţele semnificative, din care pot trage concluzii, sper eu, utile. Încep cu prima, o ofertă de 1,75 ha în coasta oraşului. M-a atras preţul: 17.500 lei, teren agricol la nici 10 km de oraş. Cheltuieli aproape nule cu transportul, evident. Ne-am dat întâlnire. Am pornit, cu maşina mea după maşina omului. Drum de tractoare, cu ravene profunde, seminavigabil. Cu certitudine greu de parcurs dacă-şi pune cerul mintea să plouă vreo 3 zile. În câmp deschis, în bătaia vântului. Chimizat, erodat, semiucis.

L-am întrebat dacă are vreun contract de arendă (terenul era lucrat, într-o tarla cu dimensiuni semnificative). Mi-a zis că nu ştie sigur, că a avut un contract care a expirat toamna trecută, după care nu mai ştie. I-am spus că în cazul unei arende reînnoirea poate avea loc şi în temeiul unui consimţământ prezumat, caz în care doar instanţa ar putea să se pronunţe. Ne-am despărţit după ce mi-a promis că merge acasă să vadă dacă nevastă-sa a semnat ceva. Nici n-am închis bine portiera şi am spus că afacerea nu va avea loc. Aveam sentimentul că mă minte, însă chiar şi dacă ar fi spus adevărul tot nu ar fi fost important. Şi asta pentru că e imposibil să faci o gospodărie bio sub asediul tractoarelor care împroaşcă biocide. Le-am văzut, le-am văzut cu ochii minţii trambalând butoiul din plastic din care picură maglavaiz peste culturi. Vântul bate şi zoaiele agrochimice zboară peste roşiile mele, peste varza mea, peste merii mei, peste fluturii, albinele, păsările şi şopârlele pe care vreau să le colonizez într-un ecosistem agricol curat. Nu, nu vreau astfel de vecini!

Într-o altă plimbare altminteri foarte reuşită am dat de o căsuţă de vânzare. Mă rog, aşezată pe o grădină de 4 hectare, asta era cel mai important lucru. Căsuţa era un pericol arhitectural, n-ar fi fost recomandabil nici măcar să te sprijini de ea ca să-ţi faci nodul la adidaşi. Panta semnificativă, undeva cam 4-5%. Îndreptată spre Nord-Est. Acolo a murit afacerea. Nici moştenitoarea nu s-a obosit până în ziua de azi să-mi comunice un preţ, rămăsese s-o facă, îi lăsasem o carte de vizită. Însă n-ar fi contat, nici gratis nu m-ar fi tentat. Ce să faci cu o pantă spre Nord? Să cultivi licheni? Un deal rău, pe care altminteri nu mai era decât porumb, lucernă, fâneţe, dar nici o altă casă. Pe versantul din faţă, casă lângă casă. Normal, toate erau spre sud, sud-vest.

Deci, dacă mergi să-ţi iei o casă, în măsura în care nu vrei să pozezi în victima satului, uită-te la locurile unde au făcut alţii, şi nu te arunca acolo unde nu vezi pe nimeni (o singură casă este totuna cu nimeni). Încearcă să afli unde au fost case, dacă ţi se întâmplă să ajungi într-un sat îmbătrânit şi cu gospodării dezafectate. Cei din vechime ştiau foarte bine unde să-şi oploşească cuiburile, iar noi ne putem foarte bine compensa lipsurile cu ştiinţa lor. Ideal este pământul plat ca o plăcintă, dar de la Giordano Bruno încoace e aproape imposibil de găsit aşa ceva. Iar cum trebuie să te mulţumeşti cu pământuri rotunde, e bine să ştii ca numărul de ceasuri şi unghiul din care le zâmbeşte soarele e în raport direct cu producţia de căpşuni la hectar şi ziua din an în care le vei vinde prima data în piaţă. Mai pe scurt, dintre toate opţiunile, pantele spre Nord sunt cele mai proaste. Mai proaste chiar decât votul pentru Băsescu preşedinte.

Într-o zi m-am gândit la o strategie nouă. Fix ca un şef de vânzări răzbătător pe o piaţă cu zero clienţi. Ce-ar fi, mi-am zis, să contactez autorităţile? Cum ţinta mea erau până la urmă ca la vreo 5 comune, am pus mâna şi le-am căutat pe internet. Am găsit cu uşurinţă adrese de e-mail şi numere de telefon ale primarilor, consilierilor locali, secretarilor de primărie. Le-am scris. Le-am spus cam ce vreau, şi i-am rugat, dacă ştiu ceva, să-mi dea de ştire. Câteva e-mail-uri s-au întors cu andrisant necunoscut, semn că transparenţa şi informatica nu fac întotdeauna casă bună. Unul singur mi-a răspuns. Mi-a dat telefon, de fapt, ca să-mi spună că nu ştie nimic. Dar era un răspuns, până la urmă, să nu fim hipermofturoşi.

Văzând că nu pot colabora aşa, am pus mâna pe volan şi-am plecat în comuna P. Ei bine, în P. este pământ în prostie. E pământ, pământ, pământ. Au atât de mult încât anul ăsta au şi cedat vreo 400 de hectare unei comune vecine, care are mulţi crescători de animale. Şi tot a rămas. O mare de pământ şi lucrat, şi nelucrat, te uiţi şi nu-ţi vine a crede. Acolo e de mine, mi-am zis. Să vorbesc cu primarele, îmi zic. Poate mă îndrumă cu ceva. Comuna are mare lipsă de locuitori: în 1956 erau 2300 de oameni, după revoluţie mai rămăseseră vreo 850, iar la ultimul recensământ, în urmă cu 3 ani, doar vreo 700. Lucrurile nu sunt chiar roze. Hai să mă ofer locuitor, cu echipa mea cu tot, îmi zic.

Ajung la casa primarelui. Satul dezolant, puţine case frumuşele şi îngrijite, altele care seamănă cu nişte grajduri, apoi grajduri care aduc a coteţe, pe când coteţele seamănă a cuşti de căţei. Fireşte, căţeii ori lipsesc cu desăvârşire, ori sunt pe cont propriu. Locuinţa liderului politic e dichisită, cu aer urban (cred că din cauza câtorva exemplare de tuia, am o problemă cu copacul ăsta, de câte ori îl văd mă gândesc la bibelourile de sufragerie de pe vremea părinţilor). Nu-i acasă, e dus. Vorbesc cu nevasta, îi zic pe scurt tărăşenia, las cartea de vizită, zic sărupmâna şi plec. Întâmplarea a făcut ca două zile mai târziu să parchez iar în faţa bibelourilor din grădina lui. Îl găsesc cu greu, după ce-l strig din poartă de mă satur. Un pitic zbârcit care a ratat conditia perversiunii fiind storcit de toate plictiselile microuniversului. Îmi promite să vadă ce poate face.

Într-o altă comună spiritul meu descurcăreţo-deductiv mă duce la inginerul topograf. Adică, eu caut un pământ de vânzare, nu? Cine este zânul-zânelor, tăticul pământurilor dintr-o comună? Nenea de la topo. Discut şi-i spun ce vreau, dându-i de înţeles că ne facem criţă amândoi dacă-mi face cunoştinţă cu pământul visurilor mele. Îmi promite şi ăsta să vadă ce poate face. Îl sun peste vreo 3 săptămâni. N-a avut vreme, fusese ocupat cu Paştele. Cred că-şi vopsise ouăle cu oja, sau cam aşa ceva. Delicată şi înălţătoare activitate, adânc spiritualizantă.

Ideea până la urmă este că n-are rost să faci apel la autorităţi dacă-ţi propui să găseşti pământ pe pământul ţării tale. Chiar dacă vei da peste o comună muribundă, unde sunt mai mult 50 de hectare pentru fiecare locuitor, nu contează. Chiar dacă terenurile sunt ocupate de iepuri de câmp şi de buruieni, tot nu contează. Nici dacă dai de înţeles că vrei să faci niţică agricultură, un pic de livadă, o căsuţă, tot nu are importanţă. Poate că dacă le-aş fi zis că vreau să cresc 1.000 de vaci, sau 10.000 de porci, atunci le-aş fi captat interesul. Ambiţiile care mă animă pe mine nu le-au zis preaoficialilor nimic. Însă, să încercăm să gândim pozitiv: nimeni nu m-a refuzat cu nimic.

Injecţia de optimism fiind administrată, mai rămâne să ne concentrăm pe o ultimă întâmplare, una mustoasă şi care m-a rupt în ziua aceea, dar dacă stau bine şi cântăresc ce-am învăţat contra ce-am trăit, cred că târgul e echitabil. Găsesc undeva în mica publicitate o ofertă : casă bătrânească, pe teren de 4,5 hectare, cu ceva pomi şi lizieră de salcâmi. Sun. Îmi răspunde o tanti. Zice că actele sunt în regulă, succesiune făcută după tata, întăbulat pe mama în viaţă. Pipăi să vadă dacă-l ţin pe Dumnezeu de picior. Preţ? 35.000 lei. Mustăcesc în pâlnia telefonului, şi pe bună dreptate, pentru că prin zonă hectarul e 1.500-2.000 lei. Casa trebuie să fie semi-ruină, dar are curent. Mnoa, amân problema preţului pentru mai târziu. Se poate ajunge cu maşina până acolo? Sigur, mă anesteziază tanti, s-a turnat piatră pe drum până în poarta casei. Îi spun că n-am un off-road şi nici nu intenţionez să-mi iau până la proxima glaciaţiune. Sigur, mai bagă tanti o doză, e fain-frumos.

Mă pune în legătură cu frate-su, localnic. Dau şi de el la telefon după vreo două zile. Stabilim o întâlnire. Însă înainte să mă pornesc, îl întreb şi pe el: Se poate ajunge cu maşina până acolo? Sigur, mă anesteziază nenea, s-a turnat piatră pe drum până în poarta casei. Îi spun că n-am un off-road şi nici nu intenţionez să-mi iau până la proxima glaciaţiune. Sigur, mai bagă nenea o doză, e fain-frumos. Căptuşit de certitudini, merg la om şi-l iau din poartă. Traversăm comuna până într-un vârf de deal. Sporovăim. Omul e fermier, are pământuri de nu le mai ştie numărul. Nici nu le lucrează pe toate, numai pe unele, alea de lângă drum. Nu prea pricep ideea, şi-mi zice că nu se aventurează cu tractorul prin natură, pentru că nu i se merită, motorina e scumpa, cel mai fain i se pare să le lucreze pe alea de lângă asfalt, ţuşti cu tractorul drept în arătură, nu trebuie să se chinuie prin hârtoape.

Undeva prin vârful dealului încep să pricep de ce 70 % din terenurile comunei nu sunt lucrate: nu-i rentabil... Îmi dau drumul spre proprietatea care se află undeva, prin vale. Iar terenurile unde s-ar putea face case nu-s de vânzare, pentru că pe ele se află cele necesare traiului: porumb, grâu, floarea-soarelui, cartofi... Drumul are ceva piatră pe el, prost tasată, dar nu-i bai, c-o tasez eu... Mai aflu că nimeni nu mai dă cu sapa, pentru că ţăranii sunt bătrâni, dau cu ierbicide, că-i mai ieftin... Eu cobor, piatra se face precum grăunţele pentru orătănii, însă drum mai este, îmi arată proprietatea, să mai tot fie câteva sute de metrim, iar piatra ioc. Ceea ce se vrea drum este concomitent canal colector al apelor de ploaie, pe care dealul din stânga nu le poate reţine. Ravene semnificative mă opresc undeva la vreo 100 de metri de casa respectivă. Trag frâna de mână şi cobor. În faţă este ceea ce în părţile acelea se numeşte un rât, adică un loc drept care se inundă când plouă, şi pe care nu-l poţi cultiva, dar când se usucă e bine, poţi să dai drumul la porci şi la găini să ciugulească. Iar daca n-ai porci, poti sa faci si plaja. Nu plouase de mult, dar n-avea a face, era apa berechet, dar o cărare îngustă mă ducea undeva la un vecin.

Merg, mă atrage locul acel ca un magnet. La vecin escaladez o grămadă de bălegar, şi iata-ma ajuns. N-are rost să spun că era superb. O pantă dulce spre răsărit, ceva pomi fructiferi, o lizieră temeinică. Loc frumos, nelucrat de vreo patru ani (zice nenea). Casă cu aspect meschin-tembeloid, strivita de spatiul acela. Ceva viţă-de-vie sălbăticită. Un grajd inspirat dintr-o cutie de chibrituri călcată de un camion. Încep o negociere, îi explic jupânului că e nejustificat, îi impărtăşesc erudiţia mea în materie de preţuri în timp ce escaladăm bălegarul vecinului. Îi arăt râtul pe care-l traversăm mai greu decât Moise prin Marea Roşie.

Ajung la maşină. Constat că n-am unde să întorc. Încerc tembeloid să vă dacă se poate urca un deal în marche-arrière. Sunt mult mai deştept când pricep că nu se poate. Mă arunc cu maşina prin ravenele gâlgâind de apă, manevrez ca-n parcare, gândindu-mă că-n cel mai rău caz mă va smulge un tractor de acolo. Mă autosmulg. Urc târâş-grăpiş, lopătând printre noroaie. Nu plouase demult, dar dacă mergi cu maşina printr-o ravenă în stare bună de funcţionare cauciucurile de la maşină lucrează ca un mixer, şi frişca-i gata. Sus, pe culmea dealului, teoretizez abil pe tema diferenţei dintre drumul pietruit şi drumul pentru tractoare. Ţăranul îmi spune senin că el a vrut să mă las singur să ma conving. Nu mă enervez, nu mă dau cu capul de volan, nu-l bat cu portiera la tălpi. Înţelege şi singur de ce s-au suspendat negocierile.

Experienţa aceasta m-ar fi dezamăgit, dacă n-aş fi înţeles că a vinde şi a cumpăra sunt adesea exerciţii ludice care n-au nimic de-a face cu viaţa obişnuită. Logic, este inacceptabil să întrebi cu claritate doi adulţi şi să primeşti de la amândoi răspunsuri fundamental eronate. Cu atât mai mult cu cât amândoi ştiau foarte bine despre ce vorbim: tanti de la oraş avea maşină, iar nenea avea cel puţin tractor. Deci oameni care puseseră mâna pe volan, care cunoaşteau impecabil terenul şi care ştiau foarte bine ce mă aşteaptă. Voiau însă atât de mult să vândă încât erau dispuşi să-şi joace clienţii şi la loterie. Poate-poate, nu ? Ce contează că mă îmbarcam într-o misiune imposibilă, că setasem o condiţie de neîndeplinit în circumstanţele date? Dar dacă mă îndrăgosteam de pământul acela şi-mi schimbam maşina cu un tractor? Ei?! Dar dacă eram dispus să repar drumul acela pe cheltuiala mea? Nu-i aşa?! Dar dacă voiam să parchez pe coama dealului şi să cobor doi kilometri pe jos, prin ravene şi prin rât, până acolo? Zilnic, fireşte, pentru că aşa spusesem, că vreau o casă de zi cu zi, nu o dată pe săptămână. Mai ştii de unde sare ierpurele? Mă rog, în cazul meu trebuia să sară vioi din oala sub presiune.

A venit timpul să scriu ultimul episod al acestei serii. În primele trei am vorbit despre căutări. În acesta voi vorbi despre găsire. Într-o oarecare doză, episoadele I, II şi III sunt despre cum să nu cumperi pământ. Acesta va fi despre cum să cumperi. În ciuda acestor deosebiri, acest din urmă text nu va fi decât continuarea celor trei, şi sfârşitul unei aventuri initiate în urmă cu aproape un an de zile, când am început să văd sat după sat în jurul oraşului, pe jos, bucurându-mă de soarele, vântul şi mirosul locurilor. Ultima etapă, cea a căutărilor efective, a început în 20 martie anul acesta, finalizându-se, iată, patru luni mai târziu.

Am cumpărat deci, pământul pe care l-am vrut. Într-un sat îmbătrânit şi în bună măsură părăsit. Treceam pe-acolo pe drum şi un săteam mi-a zis că pe vremea când era copil acolo era de fapt uliţă, casă lângă casă, şi nu terenuri agricole, ca acum. Un sat golit de oameni... Am cumpărat la margine de comună, la margine de sat, la margine de lume. În jur, vreo 3-4 vecini, la care te uiţi cu binoclu. Apoi păşuni şi fâneţe, fâneţe şi păşuni. Am găsit dupa pohta ce-am avut, stiu ca sunt oameni fascinaţi de centru, in viata asta eu sunt omul marginilor. De acolo de unde am luat, dacă mergi mai departe te trezeşti în mijlocul nicăieri, sau poţi fi înconjurat de leones, dar nu m-ar mira să se termine harta şi să cazi. Într-o zi am să aflu...

Cu câteva zile înainte de a semna contractul, am constatat un lucru cu deosebire interesant. Am încercat să fac o listă a tuturor locurilor pe care le-am văzut, a tuturor satelor şi a tuturor oamenilor. Şi am constatat că pământul pe care urma să-l tranzacţionez era... hm... primul văzut. Aşadar, am căutat două luni pentru a constata că ceea ce am văzut în prima zi era ceea ce-mi trebuia. O ironie subtilă, un clin-d'œil, un bobârnac prietenos al Providenţei: nu căutăm decât ceea ce ştim, nu vrem decât ceea ce avem deja. În prima zi în care am vrut în mod temeinic să cumpăr teren am lipit un afiş pe un stâlp. Pornind de la acest unic afiş (următoarele 30 nu mai contează), am primit un singur telefon (următoarele vreo 4-5 nu mai contează). Primul teren văzut a fost cel care îmi trebuia. Restul căutărilor n-au fost decât ca să pricep că găsisem deja.

Nu vreau să neg acum greutatea ceasurilor petrecute în contact cu oameni, peisaje şi gânduri pe care nici experienţa de până acum şi nici cărţile nu mi le-ar fi putut aduce. Le sunt, din plin, recunoscător. Atunci când porneşti să cauţi în absenţa unor repere dinainte cunoscute îţi asumi condiţia basmului, şi e bine s-o faci lăsând Imponderabilului toate deschiderile de care are nevoie ca să se manifeste. Cu cât îţi iei mai puţine precauţii, cu atât mai mari sunt şansele. Modelul pe care trebuie să-l asumi este cel al plecării din casa părintească cu traista-n băţ, fără cecuri de călătorie şi fără rezervări la hotel. Pleci, cum ne spune povestitorul, să-ţi întâlneşti norocul. Pleci, zic eu acuma, să înveţi să-ţi înţelegi norocul.

Dincolo de aceste reflecţii, pe care sigur le vor înţelege cei care ştiu că sensul vieţii poate fi descoperit şi când clădeşti o căpiţă cu fân (cu condiţia, fireşte, ca fânul să fie perfect uscat), la fel cum poate fi ratat într-o bibliotecă generoasă, detaliile acestei întâlniri sunt nu mai puţin captivante. Deci mă sună omul. Ah, este bine să precizez că pentru moment, din raţiuni care ţin de intermediarii de pe piaţa imobiliară, voi păstra discreţia şi în privinţa comunei, şi a satului în care mi-am amplasat micul stat major. S-ar putea ca precauţiile mele să fie de fapt inutile, însă paza bună nu s-a dovedit niciodată o investiţie păguboasă. Cum ziceam, mă sună omul. Lăsasem pe stâlpul din casa lui un anunţ conform căruia căutam teren de 1-3 hectare, la o margine de sat, pe care să fac o gospodărie. Şi-mi zice că are un teren de 2,25 ha, taman cum vreau eu, unde se poate pune un grajd de vite, lângă o păşune care ar putea fi luată în custodie de la primărie, şi dacă vreau să vin s-o văd. Mnoa, vreau, că doar asta e ideea, nu? Ajung în casă la frate-său, prilej cu care aflu că sunt amândoi proprietari. Mergem. Un ardelean tăiat în piatră, cam la anii mei, cu mustaţă neagră. Aspect de om muncit, îi ştiu casa, e fermier în toată regula, cu tractor, cu combină, cu terenuri multe. Ajungem.

Întâlnirea asta a avut loc, am mai zis dar repet pentru că e important, undeva pe la sfârşitul lui martie. Deci se împrimăvăra. Eu eram, fireşte, cu soţia. Dacă vrei să te relochezi la ţară, consideră-te norocos dacă partenera este de acord cu adevărat. Pentru cele mai multe dintre femei, aventura este inacceptabilă. Eu fac parte dintre cei norocoşi. Însă mândra mea e aspră, cum se zice în Ardeal, adică nu se gândeşte de două ori înainte de a zice: "Nu". Aşa a fost şi acuma. Pământ proaspăt semănat, pământ agricol cât un parc de oraş, însă pleşuv, fără copaci, fără prezenţa liniştitoare a asflatului, pământ bătut de soare şi de vânt, într-un colţ de lume. Ceva apă adunată într-un loc plan, clisă lipicioasă pe alocuri, un şanţ care trebuie sărit: "Nu". Nici n-am mai putut să-l văd cum se cuvine. Undeva, în fugă, omul îmi zice preţul: 15.000 lei.

Pe drum, ardeleanul îmi spune că nu era chiar terenul pentru mine. Adică mie mi-ar trebui aşa, vreo juma de hectar, pe care să pun o căbănuţă şi nişte pomi, eventual un iaz cu peşte. Mă judecă după maşină, după moaca mea de orăşean, după apucăturile celor care vin din oraş. Nu mă chinui să-i explic că eu vreau să evadez, nu să mă joc de-a încărcatul bateriilor. În general nu vreau să vorbesc despre ceea ce se va putea într-o zi constata direct. Viitorul trebuie să-l laşi să se nască, dacă-l moşeşti cu vorbe lungi sigur rămâne cu buricul netăiat. Situaţia juridică este, fireşte, complicată. O bunică proprietăreasă, moartă demult. Doi unchi care moştenesc, fără succesiune notarială, fără nimic. Apoi doi fraţi care cumpără de la unchi, cu ceva acte de mână, şi cam atât. Declaraţii la APIA şi impozit pe terenuri din 2005. Ca să te prezinţi la notar trebuie făcute câteva succesiuni, trebuie acceptul tuturor rudelor, apoi plătite impozite pe vânzare-cumpărare corespunzătoare fiecărui contract. Bani buni de risipit pe hârtii, dar altfel nu poţi întăbula. Ne despărţim fără da, fără nu.

Taman două luni mai târziu îi propun nefastei să revedem terenul. Mergem. E verde, are lucernă pe jumătate, o lizieră de salcâm destul de convingătoare pe alocuri, secară cealaltă jumătate, o tufă magnifică de liliac înflorit şi o familie turbată de cireşi sălbateci. Minunatei îi place. E luna mai, cum nu i-ar plăcea? Aici, în treacăt fie zis, recomand tuturor celor care vor pleca în căutarea unui teren la ţară, ca şi noi, să revină pe propriile urme la o vreme. Ochii educaţi văd mai bine, iar noi asta făcuserăm timp de două luni: ne-am învăţat ochii să vadă. Şi da, sunt de acord şi cu asta, acelaşi pământ arată diferit în diferite momente ale anului. E o informaţie vitală, pentru că în absenţa dragostei doar anotimpurile fac diferenţa. După ce cumperi e mai simplu, pentru că înveţi să-l iubeşti, iar dragostea face suportabilă şi arşiţa, şi gerul, şi spinii, şi ciulinii. Fără dragoste, nu ştiu cum s-ar putea apuca cineva de agricultură, pentru că pământul neiubit te încovoaie şi te îngenunchează, te face să-ţi blestemi zilele.

Merg deci la fratele omului. Aceeaşi faţă de om muncit, fără ocolişuri. Da, este în continuare de vânzare. Preţul e acelaşi. Avem lucrul, avem preţul, am banii. Ar trebui să batem palma. Dar nu. Trebuie făcute formalităţile. Iar banii se numără la notar. Aşa am zis. Şi cădem de acord. Au urmat două luni în timpul cărora eu am avut răbdare, iar ei s-au străduit să adune la un loc actele. Au crezut că au titlu de proprietate, însă aveau doar o adeverinţă. Au adunat deci actele necesare pentru titlu. Au izbutit să găsească CNP-ul bunicii, decedată la începutul anilor '90, când nu se scria CNP-ul pe certificatul de deces. Au făcut dosarul. Deci, două luni. Cum să zic, nu sunt un om nerăbdător, dar ştiu totuşi că timpul trece, şi că lucrurile trebuie făcute. De la judeţ li s-a răspuns că nu li se eliberează titlu de proprietate pentru că primăria nu a pus la punct planurile parcelare. Deci există proces-verbal de punere în posesie, dar cei de la Cadastru refuză să elibereze titlul. Şi când se va elibera ? Undeva, în perspectivă.

În momentul acela am decis şi ei, şi eu, că e timpul să schimbăm strategia. Nu are rost să aştepţi autorităţile să-şi facă treaba. Viaţa, în general, nu are nevoie nici de ştampile, nici de aprobări. Am contactat un avocat, am luat un prieten ca martor şi ne-am dat întâlnire la primărie. Partea bună a celor două luni de aşteptare este că înţelesesem cu cine am de-a face: doi oameni de omenie. Avocatul a formulat contractul, ni l-a citit, am scos banii. Atunci cei doi au avut o reacţie la care nu mă aşteptam : au refuzat să numere banii. Degeaba am insistat, spunându-le că socotelile corecte fac prieteni buni. Ce rost să numărăm şi noi, dacă tot i-ai numărat dumneata?

Oameni cu utilaje agricole, care trăiesc din recolte şi din animale. Dependenţi de subvenţii, cu credite în bancă. De ce vând? Pentru că pământul acela e prea departe, cheltuie cam 70-80 de litri de motorină numai ca să meargă până acolo, să-l semene, să-l ierbicideze, să-l recolteze şi să transporte recolta. Inacceptabil. Mai bine iau în arendă la câţiva paşi de casă. Şi-ar mai fi ceva. Am cumpărat scump, pentru ca e pământ la marginea drumului, cu stâlp de curent aproape. Cu aceeaşi bani se cumpără suprafaţă aproape dublă în câmp. E bine să ştiu că dacă mai vreau să cumpăr terenuri fără vocaţie de construcţie iau la jumătate de preţ. Numai să fiu răbdător, să vină vânzătorul la mine, nu să mă duc eu la el.

În ziua aceea mi s-a deschis poziţie în Registrul Agricol, pentru suprafaţa de 2,51 ha. În perioada în care au făcut demersurile pentru obţinerea titlului de proprietate, cei doi fraţi au aflat că terenul e chiar niţel mai mare decât ştiau ei. Urmează să plătesc impozit pentru terenul cumpărat. Cred că vreo 50 de lei pentru lunile care au rămas până la sfârşitul anului. Când va veni titlul, vom deschide o acţiune în instanţă în urma căreia voi întăbula. Dar nu-i grabă. Autorităţile au tot timpul din lume să se mişte, să facă planurile parcelare, să elibereze titlul, apoi să ne dea termene de judecată, să emită sentinţa ş.a. Fie că voi întăbula în anul următor, fie voi uzucapa undeva peste 10-20 de ani, mi-e perfect egal. N-am cumpărat să vând, am luat să fac. Am aproape 40 de ani, şi încă nu mi-a dispărut dragostea de animale. Oraşul mă strânge la umeri. Ca atunci când aveam 7 ani, vreau să-mi cumpăr un cal. La 4 ani, pe când mergeam cu tata după bureţi, în pădure, l-am întrebat: “De ce nu trăim şi noi la ţară?” M-am născut cu chemarea pământului în mine, zicea un prieten că apare adesea la a doua generaţie a celor plecaţi de la sat. Îl cred. Azi, într-un colţ de Ardeal care seamănă cu Moldova ce-am lăsat în urmă, cinci iugăre de pământ poartă numele meu. Deasupra lor, cinci iugăre de cer.

http://agricultura-sustenabila.blogspot.ro

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum