Forumul Hunedoara

non comercial


Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

"Ciudaţii" din Munţii Poiana Ruscăi

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

1 "Ciudaţii" din Munţii Poiana Ruscăi la data de 19.04.17 1:03

cami33


Doar cine pierde câştigă

"Iahtul s-a zdrobit de stânci ca şi cum ar fi fost făcut din chibrituri. Ancorasem într-un mic golf de lân­gă Monaco şi coborâsem cu soţia şi copiii ca să ne plim­băm un pic pe faleză. Nici nu ştiu când s-a pornit fur­tuna. Am văzut doar cum va­sul se face ţăndări, cu an­cora târâtă prin nisip. Eram împreună pe mal, ne ţineam de mână şi nu ne venea să credem. Brusc, am realizat că dacă sar, totuşi, în apă, am timp să ajung la ambarca­ţiune şi s-o salvez. N-am fă­cut-o. Ceva m-a oprit. În min­­tea mea s-a produs un declic. În aceeaşi secundă în care mi-am dat seama că o pot salva, am înţeles că nu trebuie să o salvez, că nu are rost. Am simţit că se întâmplă ceea ce trebuia să se întâm­ple. Şi am lăsat-o să piară. Să se lovească şi să se zdrobească. Singurul gând care mi-a străfulgerat atunci mintea a fost cel cu care por­nisem la drum să fac bani în Irlanda, în urmă cu zece ani: dacă vrei să câştigi, trebuie să ştii să pierzi. Pierderea să fie un arc care să te propulseze. Să o iei mereu de la început. Ăsta fusese principiul cu care ajun­sesem să fac un milion de dolari, pe pieţele finan­ciare", spune Florin, aşezat pe prispa casei sale din lemn, aflată pe-un deal albăstriu, pierdut printre cul­mile Ţinutului Pădurenilor. E îmbrăcat într-un tricou lălâu, cu blugii suflecaţi şi încălţat cu nişte galoşi.
Aşa a început povestea uneia dintre cele două fa­milii de români "irlandezi" ce şi-au fixat domiciliul în marginea satului Bătrâna, din Munţii Poiana Ruscăi, dincolo de ultima casă, cea a Mariţei, tocmai în mar­ginea pădurii, într-un loc numit La Doage.
Departe. Cât mai departe. Satul Bătrâna pare că s-a retras mai aproape de cer, ca să uite timpul şi viaţa de jos. Ca să ajungi la el, mergi pe vârful munţilor şi pe cumpăna apelor. Traversezi dealuri întregi de ferigă şi văi albăstrite de cicoare, împestriţate cu flori albe, gal­bene şi roz. Satul Bătrâna e în inima ţinutului Pădu­re­nilor Hunedoarei. Undeva, sus în cer, departe de zbu­ciumul lumii. Simţi că ai intrat în altă ordine a univer­sului: un univers măsurat în borne făcute din căpiţe de fân, răsfirate pe pajişti înghesuite în ogrăzi. Case vechi, cu ferestre împodobite de dantelării lucrate în lemn, cu pereţi din bârne groase, tăiate în bardă, arse de soare şi şlefuite de vânt. Zeci de case tăcute, în majoritatea lor părăsite, te privesc drept în ochi. Le simţi misterul şi povestea cea tristă, plutind peste ele ca un abur mân­gâietor.

Casa albastră

Bătrâna este un sat care se stinge. Cândva, fiecare casă răsuna de glasurile vesele ale copiilor şi de muge­tul vitelor din ocol. Rostul vieţii întinerea muntele. Acum, locul e îngropat în tăcere şi în pustiu. Frumu­seţea vechiului sat devine ruină. Doar grădinile mai sunt vii, grădinile şi livezile întinse în jurul casei, pline încă de roade aşteptând, ca în povestea cu Sfânta Vi­neri, să vină cineva să le culeagă şi să le cureţe de uscă­ciuni. Meri, pruni şi peri plini de roadă ţin casa la mijloc, ca pe o inimă pe care nu vor s-o lase să moară. Iarba înaltă unduieşte uşor la adierea vântului, împrăş­tiind cele mai fragede mirosuri. Şi mai departe sunt fâneţele şi alte piscuri împădurite, până unde cerul de­vine totuna cu crestele acoperite de verdele albăstrui al pădurilor seculare. Păsările se aud cântând în cer şi chiar norii par că se strecoară printre acoperi­şurile de paie, plutind uşor. Satul Bătrâna pare un paradis, din care, cu si­gu­ranţă, omul a fost alun­gat dintr-o greşeală. Cine ar pleca de bună­voie din acest loc binecu­vântat? Şi pentru ce? Mulţi tineri s-au dus la muncă, în străinătate, alţii au coborât la oraş, unde tra­iul pare mai uşor şi toate parcă sunt la îndemână. Dar, în mod bizar, parcă în ciuda acestui exil al sătenilor către lu­mea mo­der­nă, două familii de tineri veniţi din străină­tate s-au mutat în Bătrâna, uitând de banii şi con­fortul occidental. Şi-au ridicat două case şi au luat viaţa de la început. Niciunul dintre săteni nu a înţeles ce-i cu ei. Ce i-a mânat de lângă pâi­nea albă a lumii, într-un vârf de munte pustiu? De ce s-ar mu­ta două familii tinere, cu co­pii, la marginea unui sat care moare, unde nu mai exis­tă nici şcoa­lă, nici dis­pen­sar? Pentru ce să renunţi la traiul occi­den­tal?
După naufragiul iahtului său, Florin s-a întors în Irlan­da, însă nimic nu mai era ca înainte. Întâmplarea aceea îi scosese în faţă zădărnicia. Nu se mai bucura nici de apar­tamentul uriaş, în care locuia cu ai lui ca o familie occi­dentală, prosperă şi fericită, maşina nouă, de lux, nu îi mai trezea adrenalina, nici măcar gândul la o nouă vacanţă exotică nu îl mai în­cânta. Pri­ma oară când a văzut cifrele pieţelor finan­ciare deru­lându-se prin faţa lui, şi-a dat seama că acel instinct de "prădător", care îl făcuse de atâtea ori să ajun­gă la câş­tig, nu mai vrea să se trezească, nu mai vrea să iasă din amorţeală. Atunci s-a privit pentru prima oară direct în inimă. A avut pentru prima oară curajul să se întrebe ce vrea, de fapt, de la viaţa lui. Bani? Bunuri de lux? Alte iahturi, alte maşini? "Mă uitam la cifrele alea, care altădată mă ajutaseră să fac bani şi, brusc, văluri de ceaţă mi se luau de pe ochi. Îmi ve­deam viaţa cu o claritate de ne­crezut. Da, ajunsesem milionar, pu­team să merg mai departe pe acelaşi drum, dar mi-am dat seama că o să cad în ceva în care eu nu mai cred. Ce era cel mai important pentru

Ţinutul Pădurenilor

mine?, m-am întrebat. Care este ade­vărata valoare a lucrurilor pe care le am... fără să fie ale mele de fapt? Unde vreau să merg? Să o iau de la capăt şi să îmi educ copiii în ideea că, dacă ai bani, poţi orice? Banul învârte tot Universul ăsta?"
După un an de frământări şi de gânduri, exact când se hotă­râse să se întoarcă în România, Florin i-a cunos­cut, întâmplă­tor, pe Roni, pe Camelia şi pe copilul lor, Nicholas.
"La mine nu a fost un mo­ment anume în care s-a produs revelaţia", spune Roni. "Cum­va, lucrurile s-au adunat în timp. Odată mă intrigase un joc la grădiniţa copilului, de-a ban­cherii, altădată mi s-a părut că medicul mă tratează ca pe o maşină aflată în service, unde totul e mecanică şi singurul scop al medicinei alopate e să aducă profit farmaciilor. Apoi, într-o zi, am văzut la televizor un oraş în haos, din cauză că s-a spart o singură con­duc­tă de apă şi oa­me­nii, în disperarea lor, devasta­seră magazi­nele. Mun­ceam ca nişte sclavi, şi eu, şi soţia, plătind cu cei mai frumoşi ani ai tinereţii confortul rela­tiv în care trăiam. Tră­iam apăsaţi de senzaţia că liber­tatea noastră este doar o iluzie şi că noi nu con­trolăm siste­mul ăsta, ci el ne con­trolează pe noi. Ne gân­disem de mai multe ori să ne mu­tăm undeva, în natură, însă Cami nu era de acord, din cauza copi­lului. Florin, cum­va, ne-a dat soluţia. Da­că el cu doi copii era hotărât să iasă din sistem şi să trăiască liber în Ro­mânia, înseamnă că şi noi putem. Ne-am gândit să ple­căm împreună şi în felul ăsta şi copiii să se aibă unii pe alţii".
După câteva luni de căutări, au decis: locul găsit era La Doage, în cel mai îndepărtat sat al comunei Bă­trâna, din Munţii Poiana Ruscăi. Pe Florin şi Roni i-au interesat cele câteva criterii pe care şi le propuseseră în alegerea unui nou loc: departe de civilizaţie, în mij­locul naturii, aproape de o sursă de apă. După câteva zile în care au dormit în cort, cele două căsuţe coman­date la meşterii lemnari din Apuseni erau gata montate. Familiile lor se puteau muta. Începeau o aventură, o nouă viaţă în libertate.

La Doage


Nicholas

"Tati, putem să vorbim tare aici?", a întrebat în pri­ma zi Nicholas. "Sigur că da, putem să vorbim cât de tare vrem aici", i-a răspuns Roni fiului său. Şi în timp ce oamenii mari aranjau casele, copiii s-au dus fiecare pe câte un deal şi au început să strige unii la alţii. Strigau cât puteau, râdeau şi alergau prin fânul înalt. Era libertatea la care părinţii lor visaseră pentru ei. Noua lume pe care doreau să o inventeze avea la teme­lie explozia aceasta de fericire ingenuă, printre flori de câmp, în adierea răcoroasă a pădurii. Viaţa ca o vacanţă nesfârşită. De-atunci au trecut trei ani, şi ceea ce părea pentru ultimii locuitori din Bătrâna o toană de-o vară a unor tineri nebuni s-a dovedit a fi apariţia unor vecini temeinici în sat.
Casa lui Roni are doar două camere. Prima este, de fapt, un mare living, cu bucătărie. Într-o parte se află o sobă de cărămidă cu plită, pe care Camelia găteşte. Lân­gă ea este o masă lungă, de lemn. În celălalt colţ, Roni şi-a improvizat un mic atelier şi, lângă el, locul unde Nicholas îşi face conştiincios lecţiile. Cealaltă ca­meră este dormitorul. Deşi casa nu este mare, pare foar­­te spaţioasă, pentru că mobila este puţină şi feres­trele luminoase. Cămara este în pod, toaleta este afară. Nu au apă curentă şi nici electricitate. "Uite, avem aici o baterie de maşină. La ea este legată toată reţeaua elec­trică a casei. Sistemul de iluminat e pe leduri care consumă foarte puţin, şi avem lumină destulă, timp de două-trei săptămâni, cu o singură încărcare a bateriei. La aceeaşi baterie încărcăm şi puţinele aparate elec­tronice pe care le avem - un laptop şi un telefon mobil. Cu apa e mai dificil, trebuie să o aducem cu bidoanele de la aproximativ un kilometru distanţă, de la izvor. Dar asta ne-a învăţat să fim mai economi", îmi explică Roni. Toată casa lor este plină de ghivece cu flori şi plante. Cele mai multe sunt de aloe, însă vezi tot felul de minunăţii, de la lămâi la avocado sau căpşuni, aran­jate cu grijă la ferestre şi în locurile luminoase.
Casa lui Florin este cam tot atât de mare, aflată pe o costişă, la o sută de metri de casa lui Roni, tot în mar­gi­nea pădurii. Poate singurul lucru care le diferenţiază este că Florin foloseşte panouri solare. Şi acoperişul... Un acoperiş verde, pe care deja a crescut fânul, iarna fiind auriu, iar vara verde, amestecat cu flori. Înăuntru, livingul lui Florin este mai mare şi e de fapt o seră de flori. Plantele sunt aşezate pe trei niveluri, în funcţie de înălţime. Lângă ele este soba de gătit, identică cu cea a lui Roni şi făcută de acelaşi meşter dintr-un sat vecin. Dormitorul este micuţ, cu o sobă de fontă. Ală­turi este cămara, unde pare că s-a revărsat cornul abun­denţei. Pentru că ambele familii au experimentat şi au perfecţionat grădini bio de vis.

Permacultura


Casa lui Roni şi a Cameliei

Sătenii din Bătrâna erau foarte curioşi să vadă cum vor putea supravieţui aceste două familii în lăstărişul de lângă pădure, fără curent electric şi, mai ales, fără niciun animal pe lângă casă. După ce expresia panouri solare a făcut înconjurul satului şi oamenii s-au dumirit cum au rezolvat noii vecini cu electricitatea, au văzut apoi cum familiile de irlandeji se apucă de curăţat lo­cul. În doar câteva săptămâni, în jurul caselor lor pă­mân­tul era curat şi semăna într-adevăr a curte de om. Rămânea însă întrebarea: "Din ce vor trăi ei, dar mai ales copiii lor?". Au văzut că cei doi bărbaţi sapă şan­ţuri lungi, care în câteva zile deveneau nişte muşuroaie mari şi ciudate. Un nou cuvânt a început să circule prin sat: permacultură.
"Ne-am mutat în mijlocul naturii şi era normal să renunţăm la felul de a mânca de la oraş. Am vrut, atât pentru noi, cât şi pentru copii, să mâncăm cât mai na­tu­ral. Am devenit vegetarieni şi am ales soluţia perma­culturii: metoda cea mai bună de a obţine o producţie maximă de legume bio. La început, am luat iarba de dea­su­pra, glia cum se spu­ne, şi am lăsat-o deo­parte. Am săpat şan­ţuri lungi şi le-am umplut cu lemn de tei. Peste lemn am pus gu­noi de grajd, luat de la vecina Ma­riţa, şi deasupra, au urmat gliile. Le-am pus cu iar­­ba în jos şi rădă­cinile în sus ca să scă­­păm de buruieni. Am acoperit totul cu pământul scos din şan­ţuri, am pus dea­supra fân şi abia apoi am pus seminţele sau răsadurile. Un astfel de muşuroi este pro­duc­tiv cam zece ani. De pe un singur mu­şu­roi am luat anul ăsta 200 de kilograme de roşii. Ideea este că lemnul de tei putre­zeşte şi păstrează apa foarte mult timp. Du­pă o ploaie bună, un muşuroi poate rezista la secetă şi cinci luni. Fânul de deasupra păs­trează şi el umidi­tatea. Este un sistem foarte eficient care nu ne-a ieşit perfect din primul an", îmi ex­plică Florin.

Casa lui Florin

Roni şi Florin mi-au povestit încercările prin care au trecut. Niciunul dintre ei nu făcuse agricultură înain­te, aşa că s-au pus pe citit şi pe răscolit internetul în căutarea soluţiilor. Multe lucruri teoretice nu se po­tri­veau în practică. Aşa cum a fost piramida legu­melor, un experiment ratat, din cauză că înclinaţia pământului era mult prea mare şi apa nu intra în el. Au început apoi să aclimatizeze diferite legume. Unele s-au prins şi au mers bine, altele au fost un eşec. "Uite aici", îmi arată Roni o tufă argintie, "e o varză fura­jeră, foarte bună de consumat iarna. La temperaturi scăzute devine cro­cantă, se mănâncă exact aşa cum e. Am crezut că e doar pentru animale, dar după ce am citit câte vita­mine are, ne-am hotărât să o cultivăm".
Au învăţat în timp că buru­ie­nile nu trebuie smulse, ci tăia­te cu foarfeca şi lăsate acolo un­de cad, că şoarecii nu strică nimic, chiar dacă îşi fac adă­post în lemnul putrezit, că cel mai bine e să plantezi tutun împrejurul grădinii, ca să ţină la distanţă insectele dăunătoare, sau să plantezi din loc în loc floarea-soarelui, ca să atragă al­binele la polenizare. În perma­cul­tură, legumele sunt plantate amestecat, nu pe soiuri sau ge­nuri, şi marele avantaj este că ai producţii mari, fără prea mult efort. Succesul grădinilor se vede cel mai bine în cămară şi în bucătărie.
Camelia ne invită să luăm prânzul şi masa este în­cărcată cu cele mai delicioase mâncă­ruri bio. De la dovleac fierbinte cu miere şi scorţişoară, la broc­coli, cartofi dulci şi platouri de legume colorate şi crocante. Ca fel principal, ciulama de creas­ta-cocoşului, o ciupercă ce creş­te pe trunchiul cireşilor. La desert, poţi alege orice fel de compot din cămara burduşită.
"Din fericire pentru noi, în Bătrâna sunt destule case şi li­vezi abandonate", spune Ca­melia. "Avem la discreţie toate fructele şi, în plus, sunt cât se poate de bio, nefiind tratate cu nimic. Oricum, urmează să ne facem şi noi propria noastră livadă. Ca vegetarieni, fructele sunt vara una dintre princi­pa­lele surse de hrană proaspătă".

Copiii


Grădina paradis

Probabil nu există copilărie mai frumoasă decât cea printre miliarde de flori, descoperind cântecul păsări­lor din pădure şi adormind seara, după o zi de alergă­tură pe dealurile nesfâr­şite şi parfumate, cu ochii la ce­rul luminat de stele­le misteri­oase. Să ai copilăria plină de mi­rosurile pământu­lui, de infi­nita diver­si­tate a frunzelor şi a gândăceilor, să te îm­bujorezi de aerul tare, în timp ce vân­tul îţi prinde în păr mirosul dealurilor arse de soare poate să fie un izvor de energie pentru tot res­­tul vieţii. Aşa trăiesc copiii ce­lor două familii de la marginea satului Bă­trâna. Şi, când vre­mea este urâtă, se re­trag în li­vingul plin de plante şi încep să constru­ias­că, din te miri ce, ade­vărate po­veşti. Un băţ poa­te să devină din nou căluţ nără­vaş, o hâr­tie se poate transfor­ma în maşină, sau un dop cu apă - în lacul în care se înea­că piticii neascul­tători.
"În primul rând pentru co­pii am vrut să ne mutăm aici. Am vrut ca ei să crească învă­ţând ce înseamnă, cu ade­vărat, viaţa şi natu­ra. În Irlanda stă­teau toata ziua în faţa unui televizor mare cât fereastra, pe un morman de jucării. Şi mereu cereau alte şi alte jucării. Aici, doar mingea este de cumpărat, şi mi se pare că sunt mai fericiţi şi mai împliniţi decât înainte".
Singura problemă ar putea să fie, totuşi, educaţia, pentru că niciunul dintre copii nu merge la şcoală sau la grădiniţă. Cei de la protecţia copilului s-au sesizat, au venit şi au pus câteva întrebări. În cele din urmă, nu au avut ce să le reproşeze. Copiii sunt înscrişi în Ir­landa la şcoală. Au voie să înveţe acasă, cu condiţia să se prezinte periodic la evaluări. De altfel, toţi trei vor­besc la fel de bine şi româna, şi engleza, şi îşi fac lec­ţiile zilnic, cu unul dintre părinţi.
"Nu cred că vor fi inadaptaţi", spune Roni. "Fap­tul că nu au o tabletă sau un i-Phone de la zece ani nu este un dezavantaj faţă de ceilalţi copii. Dimpotrivă, ei câştigă aici o libertate a imaginaţiei şi a gândirii care le va fi de mare folos. Aici vor creşte departe de seduc­ţia banului şi, în definitiv... nu cred că există raion de jucării unde să găseşti lucruri mai interesante decât însăşi viaţa în mijlocul naturii".
Pe geam se văd cei trei prieteni micuţi alergând prin grădină. Fie aleargă să descopere noul teritoriu al zânelor, fie se grăbesc să se adăpostească în cetatea invizibilă a ierburilor aurii. În colţul lor de joacă din casă au lăsat neterminaţi câţiva pitici făcuţi din lut. Imediat se vor întoarce la ei, pentru că nu pot să-i lase dezbrăcaţi, e obligatoriu să le picteze nişte hăinuţe noi şi colorate.

Droguri cu păsări şi flori



Departe de zgomotul şi furia lumii moderne, două familii îşi construiesc mai departe micul lor paradis. Locui­torii din Bătrâna se minunează, făcân­du-şi cruci până la pământ. Nu ţin nici măcar o găină, mănâncă numai buru­ieni. Pentru lemne de foc nu taie din pădure nimic, folosesc doar copacii că­zuţi. Poliţia a făcut o anchetă, se pare că nu cultivă droguri. Au venit din Irlanda, unde câştigau bine de tot!
"Când am renunţat la viaţa aia, am fost ca nişte dependenţi care re­nun­ţă la un drog. Nu doar că am avut o perioadă de sevraj, dar şi acum avem momente când mirajul de-acolo ne atrage. Momente în care te întrebi: «Da' oare am făcut bine că am renun­ţat?». Şi vezi apoi o floare în grădină sau două păsări care se iubesc în zbor deasupra ta şi imediat acoperă toate îndoielile".
La ora înserării, cele două familii stau jos, pe iarbă, pe coasta dealului dintre cele două case. Cerul e când roz, când violet, iarba a devenit roşie, de parcă valuri de foc unduiesc în lumina apusului. Luna se vede pa­lidă deasupra, şi parcă tăcerea ei s-a revărsat peste pădure, până departe, la orizont.
"Cei din sat nu au cum să ne înţeleagă. Suntem pe acelaşi drum, dar mergem în sensuri diferite. Lor li se pare că acolo de unde venim noi curge lapte şi miere, şi nu pot pricepe de ce am renunţat la tot pentru locul ăsta. Nu le putem explica nimic, mai ales noi, care sun­­tem pentru ei nişte ciudaţi. Tot ce le putem spune e că noi am fost acolo unde visează ei să meargă şi toc­mai de aceea am ales să fim aici. Nu putem schimba lu­mea, nu putem schimba sistemul, pentru că nu noi le-am creat. Fiecare dintre noi putem să ne schimbăm însă viaţa. Şi asta poate schimba, într-adevăr, uni­versul."

http://www.formula-as.ro/2014/1101/societate-37/ciudatii-din-muntii-poiana-ruscai-17268

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum