Forumul Hunedoara

non comercial


Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

Povestea unei familii care s-a mutat din Bucureşti în Ţara Haţegului

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

cami33


Pe masă, pâinea cu maia, într-un ştergar. O farfurie cu unt. Dulceaţa. Siropul. În curte, căţelul Danciu se agită, enervat de prezenţa câinilor păzitori ai unei mici turme de oi prin preajmă. Căţelul Danciu este un uriaş cuminte, când vrea, dar ştie bine ce are de făcut: să apere proprietatea. În geam, afară, pe pervaz, Lolek şi Bolek, doi motănei alb-negru, se spală unul pe celălalt şi îl urmăresc pe Danciu. O zi de iarnă înnorată deasupra satului Densuş, dar în casa familiei Ciobanu domnesc culoarea, zburdălnicia şi buna-înţelegere.


Cristian şi Alina au, fiecare, 29 de ani, iar băieţii lor, Gruia şi Mircea, au 4 ani şi, respectiv, 1 an şi jumătate. Întreaga familie s-a mutat din Bucureşti la Densuş, unde şi-au ridicat, de la zero, o casă a lor, cochetă şi primitoare. Şi-au conceput şi realizat pas cu pas gospodăria şi au planuri frumoase pentru viitor. Un viitor rural, plin de proiecte dedicate dezvoltării comunităţii locale.

Pe Cristian Ciobanu l-am cunoscut când documentam articolul despre Ţara Haţegului şi Parcul Naţional Retezat – destinaţie ecoturistică. Este administratorul Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului. După interviul legat de conceptul de ecoturism în regiune, de paşii realizaţi şi de planurile geoparcului pentru viitor, din vorbă în vorbă, am ajuns la a discuta despre locuri de baştină şi familie. Aşa am aflat că este, de origine, bucureştean, dar că, împreună cu soţia lui şi cei doi copii, s-a mutat şi locuieşte în satul Densuş, din comuna Densuş, judeţul Hunedoara. „Downshifting, adică”, am zâmbit eu. „Da, şi nu suntem singurii din zonă”, a râs Cristian. Aşa că, într-o duminică, am ajuns la ei acasă, pe un platou liniştit al satului, ca să le aflu povestea: cum au lăsat Bucureştiul pentru viaţa în Densuş. Am stat cu toţii la masă, am mâncat pâine cu unt (pâine de casă, făcută cu maia, chiar de către Alina), am băut sirop, ne-am plimbat puţin pe dealul de deasupra platoului unde au casa (de unde se deschide, frumos, o parte a Ţării Haţegului), am vorbit despre aşteptări şi speranţe de viitor, despre nunta lor, făcută în straie inspirate din portul tradiţional românesc şi despre cum apropierea de natură te face să înţelegi, cu adevărat, ce anume este important în viaţă şi te ajută să evoluezi spiritual.


Cristian a venit prima dată în Ţara Haţegului când era student la Facultatea de Geografie şi făcea voluntariat în cadrul geoparcului, încă din perioada în care se strângeau datele pentru declararea ariei ca fiind protejată. „Cu Ţara Haţegului a fost dragoste la prima vedere. Lucrând în cadrul programelor pentru geoparc, am avut timp să stau aici, să simt locul, mi-am făcut prieteni. Oamenii de aici sunt nemaipomeniţi, iar densitatea de valori din regiune, foarte mare. Mi-am făcut lucrarea de licenţă pe Ţara Haţegului, am stat toată vara aici, am bătut locurile cu piciorul, cu bicicleta. Apoi a fost o pauză, în timpul masteratului am lucrat în Bucureşti”, rememorează Cristian, în timp ce îl ţine în braţe pe Gruia, băiatul mai mare, care îşi cere porţia de atenţie. Lucrurile s-au legat în aşa fel încât Cristian şi cu soţia lui, Alina, au venit tot în Ţara Haţegului pentru a-şi face nunta. Amândoi bucureşteni, dar amândoi dornici să aibă o altfel de nuntă, cu altfel de amintiri, şi-au găsit aici decorul perfect. „Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar noi avem oroare de nunţi, aşa cum sunt ele făcute acum. Nu putem să le suportăm. Mirii ajung să fie oaspeţi la propria nuntă, rudele vor ba aia, ba cealaltă, totul se face pentru oaspeţi, ca ei să se simtă bine, eventual darul să fie mai mare. Accentul este pe invitaţi, nu pe miri, ceea ce este o greşeală, din punctul nostru de vedere. Plus că, în zilele noastre, când primeşti o invitaţie la nuntă, e o bombă, financiar vorbind, te gândeşti cum să o scoţi la capăt, în loc să te bucuri pentru cei care se căsătoresc”, spun soţii Ciobanu.

Aşa că ei au rescris regulile jocului. Alina a venit şi ea în zonă, să o cunoască şi au decis să îşi gândească nunta ca o excursie pentru invitaţi, de trei zile, cu cazare la pensiunile din regiune, cu slujba religioasă la biserica din Densuş şi distracţia la o pensiune din Sarmizegetusa. „Toate costurile au fost clare, de dinainte, pentru toată lumea. Atât costă cazarea, atât costă masa, transportul. Şi, pentru trei zile, cea mai mare sumă pe persoană a fost de 300 de lei… adică, tot atât cât dai la nuntă pe un meniu, dacă stai să calculezi. Cine a vrut să dea ceva în plus, a dat, cine nu, a plătit doar aceste cheltuieli. Toţi invitaţii au purtat costume inspirate din portul popular românesc. Ideea a fost simplă: nu am vrut să fie o punere în scenă, să ne întoarcem la lucruri care nu mai există, ci să luăm rădăcina şi să o aducem în prezent. Sora mea, care este artist, ne-a ajutat pe partea asta, realizând straiele pentru nuntaşi”, spune Cristian, iar Alina îmi întinde albumul cu fotografiile de la nuntă, care cuprinde şi invitaţia, şi ea realizată de către ei, cu simbolul horei pe copertă. Oameni frumoşi, care zâmbesc în costumaţii inspirate din cea tradiţională, se distrează în faţa aparatului de fotografiat. Nimeni nu râde forţat, părul doamnelor şi domnişoarelor nu geme sub tone de fixativ ori sclipici. Bucuria de pe chipuri este simplă, reală, străjuită de un tricolor.

Prietenii lor şi familiile i-au ajutat cu tot ce a fost nevoie la nuntă: sora lui Cristian a lucrat straie, fratele Alinei, bucătar, s-a ocupat de meniu, prietenii din Sarmizegetusa, cu pensiunea, au organizat petrecerea, alt prieten a făcut fotografiile, altul a filmat. „A fost o interesantă refacere a ideii de comunitate”, rememorează cei doi soţi, care au scris despre nunta lor altfel pe un blog dedicat evenimentului. După nuntă (care a fost în anul 2009), au început să caute soluţii de „locuire”: „Am analizat variante (deocamdată, stăteam la mine, cu părinţii mei), dar, în Bucureşti, să te muţi la casa ta înseamnă credit pe 40 de ani, frica de a-ţi pierde serviciul, sclavie, a face orice pentru a nu-ţi pierde serviciul (că ai credit!), lucruri la care nu am vrut să ne înhămăm. Am vrut să ne mutăm la vreo 50 de kilometri de capitală, dar nu ne-a plăcut atmosfera, nu ne-au plăcut oamenii, deşi poate e ciudat, că noi suntem de-acolo”, râde Cristian. „Am realizat că nu aveam nicio şansă în Bucureşti”, conchide Alina. „Da, şi dacă eşti aproape de el, tot dependent eşti, ai numai un dormitor la 50 de kilometri distanţă, în care ajungi seara, să dormi”, completează soţul ei.

Atunci s-a ivit ideea mutării în Ţara Haţegului. Nu a fost un moment anume, doar s-a întâmplat. Au început să caute terenuri de vânzare, să vină să le vadă, ajutaţi de prietenii făcuţi în regiune, de cunoştinţe, „dar a durat mai bine de un an”, îşi aminteşte Cristian „şi erau foarte scumpe, toate. Până la urmă, am găsit terenul acesta pe internet, culmea”, se amuză el, „am dat 4.000 de euro pe el (cu tot cu bucata de pe deal, unde mergem imediat să vedeţi priveliştea), dar încă un an a durat tevatura cu actele”. Pe teren fusese o casă, veche, dar care fusese dărâmată, aşa că ei au luat de la zero construcţia unei case, fără vreo experienţă anterioară în domeniu, dar gândind-o exact aşa cum şi-o doreau. „Eu cu tata am lucrat, am mai avut un singur meşter, responsabilul de lucrare, Fabian, un om nemaipomenit, care parcă a făcut pentru el, aşa lucra şi mai era un om al lui, atât. Meşterul ne-a mai ajutat şi la finisaje, dar pe acestea le-am făcut mai mult tot eu cu tata. Am ridicat casa în funcţie de cum aveam bani – întâi fundaţia, apoi zidăria şi, cumva, ne-am trezit la acoperiş. Însă am avut noroc, cred: chiar în anul cu nunta eu am intrat la doctorat, cu o bursă destul de mare, care ne-a ajutat, practic, să ne facem casa. În 2010 s-a născut primul nostru băiat, Gruia şi Alina a intrat în concediul pentru creşterea copilului, aşa că nu am mai fost legaţi de Bucureşti în permanenţă, am putut veni aici, să stăm, să lucrăm. Plus că am făcut diverse proiecte, am lucrat inclusiv în cercetare, din care câştigam bani. Aşa s-au legat lucrurile. Până acum, cu totul, casa aceasta ne-a costat 10.000 de euro. Urmează să finalizăm şi partea de sus şi încă vreo câteva lucrări, dar am calculat că, în final, suma investită în realizarea ei va fi de 15.000 de euro. Şi nu ne crede nimeni când spunem asta!”, râde Cristian. Dar imediat subliniază condiţia esenţială care face suma credibilă: „Să lucrezi tu, pentru că mulţi bani se duc pe manoperă. Un om costă 50 de lei pe zi de muncă, aici. Când faci totul cu mâna ta, ăştia sunt bani economisiţi”.

Ştiu amândoi că au făcut şi greşeli în munca de proiectare – ridicare a casei, dar din ele au învăţat. „Următoarea casă sigur o facem şi mai bine”, râd amândoi. Băieţii sunt la ei în cameră, dorm de după-amiază. Noi atacăm mai cu sârg siropul şi pâinea de pe masă şi vorbim despre satsifacţia lucrurilor făcute cu propriile mâini. „Cred că sentimentul este puţin ca în Vestul Sălbatic, ajungi undeva, pui cortul în mijloc, apoi apare casa. Este un pic de mândrie. Dar cred că este cea mai tare experienţă pe care am avut-o vreodată şi îmi place atât de mult, încât vom continua”, spune Cristian. S-au mutat definitiv la Densuş, în casa lor, în primăvara anului trecut, deja avându-l în familie şi pe al doilea băiat, Mircea. Abia după aceea Cristian a primit propunerea să ocupe postul de administrator al Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, din partea Universităţii Bucureşti. „Ei căutau un om care să fie în zonă, dar să vină din spaţiul academic, adică să înţeleagă şi comunitatea locală, dar şi universitatea. Din nou, lucrurile s-au legat şi au ieşit bine pentru toată lumea”, explică el. În aceste condiţii, adaptarea lor la viaţa la ţară, după Bucureşti, a fost una treptată. „Nu ne-am sălbăticit, nu ne-am izolat, nu asta ne dorim. Am avut şansa să ne facem singuri casa, exact aşa cum ne-am dorit-o. Avem toate utilităţile de la oraş – baie, apă caldă, curent, căldură, internet, totul este ca într-un apartament din capitală (diferenţa este că gazul vine de la butelie şi căldura de la lemne). Singurul lucru la care am renunţat este televizorul şi nici nu vom avea vreodată aici, nici nu ne lipseşte”, spun cei doi soţi.

„Sunt lucruri simple pe care le (re)descoperim aici, dacă le aude un om care a stat toată viaţa la ţară, râde în hohote de noi. Spre exemplu, ne place să ieşim noaptea în curte şi să ne uităm la stele. Alt exemplu: aici nu poţi fi trist. Dacă ieşi afară şi vezi ce e în jurul tău, nu ai cum să fii trist. Cum dă iarba, cum înfloreşte natura, să surprinzi toate fazele – astea sunt nişte minuni pe care le pierzi dacă stai la oraş. Acolo vezi numai betoane, te dezumanizează. Îţi afectează şi relaţia cu Dumnezeu: e foarte greu să îl mai vezi în jurul tău, când tot ce e în jurul tău e făcut de om. Aici, la ţară, viaţa spirituală este mai profundă. Şi asta e, de fapt, viaţa, restul sunt înlocuitori”, consideră Cristian. Nici el, nici Alina nu au avut dubii în legătură cu acest viitor al lor diferit de clişeul omului născut şi crescut în capitală. „Da, acesta e adevărul, trăim în nişte clişee: un om născut în Bucureşti nici nu concepe să nu stea într-un apartament în oraş! De ce să vrei să te duci în altă parte? Dacă îi spui că vrei la ţară, ori au luat-o razna, ori eşti vegan, ori eşti fundamentalist (ortodox sau de altă religie), ori, cumva, ceva este în neregulă cu tine!”, râd cei doi soţi. Dar, pentru ei, libertatea oferită de viaţa la ţară, provocarea („altfel eşti stimulat creativ când nu ai totul de-a gata”), procesul de documentare şi realizările obţinute sunt câştiguri pentru tot restul vieţii şi pentru orice îşi vor mai propune să facă.


Iar planurile nu lipsesc. Cristian vrea să facă studii post-doctorale despre geografia mitică din Ţara Haţegului (după ce doctoratul şi l-a făcut pe tema geografiei mentale, realizând inclusiv o hartă a fricii în Bucureşti, destul de mediatizată la vremea respectivă) şi să realizeze un fel de manual de bune-practici din diverse domenii, transmise din generaţie în generaţie. „Să-ţi dau un exemplu: ce înseamnă răspântia, hotarul? Sunt foarte pline de semnificaţii. De ce se începe construcţia unei case într-un anumit moment al zilei şi nu în altul? Ca să vezi unde bate soarele, să nu îţi poziţionezi casa cu faţa spre nord. Eu, geograf, mărturisesc că nu mi-am dat seama, la început, de ce casa veche, care fusese aici, stătea cu faţa încolo, spre deal şi nu invers, spre vale. Tata mi-a şi spus să o fac cu faţa înspre vale, dar am zic că dacă vechea casă era aşa, o fi fost cu un motiv. Apoi mi-am dat seama că spre deal este sudul şi aşa am lumină în casă toată ziua. Dacă o puneam cu faţa spre nord…”, râde Cristian şi se ridică să facă focul în sobă, că se lasă seara şi s-a făcut mai răcoare. Alina se amuză, la rândul ei: „Eu nu credeam că o să fac vreodată focul în sobă. Am învăţat aici, Cristi l-a tot făcut, la început, dar când am fost singură, a trebuit să îl fac şi eu. Îl fac şi de şase ori, dacă nu porneşte! Am învăţat să fac şi pâine cu maia (pâine mai făceam şi la Bucureşti) şi să mă apropii de pământ, avem grădina aici lângă casă şi am pus condimente, anul trecut. Tatăl lui Cristi s-a ocupat de legume”, povesteşte Alina. Au pus şi pomi, peste 100, mai multe soiuri, să vadă ce merge mai bine pe terenul lor.

Împreună, cei doi soţi au creat Asociaţia „Drag de Haţeg”, prin intermediul căreia fac şi pun în aplicare diverse proiecte de educaţie non-formală şi depun cereri de finanţare pentru idei care să ajute dezvoltarea locală, turismul şi comunitatea. „Şansa comunităţii de aici este să îşi regăsească identitatea şi, pe baza ei, să îşi creeze un nou drum. Acum toate sistemele de valori sunt răsturnate, iar asta se vede cel mai bine la copii. Dar dacă geoparcul şi conceptul de ecoturism vor funcţiona şi oamenii din zonă vor câştiga din asta, vor vedea şi ei de ce este bine să îţi păstrezi casa veche din lemn şi să nu îi pui PVC. Un proiect al asociaţiei noastre este de a crea un centru de vizitare în situl de aici, care conţine urme ale vulcanilor şi fundului mării Tetis. Categoric ne vedem viitorul legat de Drag de Haţeg! Eu cred că, în doi ani, aici lumea va veni să înveţe cum se face dezvoltare durabilă şi amenajarea teritoriului în acest sens. Vedem cum lucrurile se mişcă aici, în Densuş, unde lucrăm cu un grup de tineri şi profesorii extraordinari de la şcoală, cu copiii din clubul exploratorilor. Ar fi frumos să putem crea aici un fel de laborator în aer liber, ca o şcoală de vară pentru întreaga familie”, explică soţii Ciobanu. Însă recunosc amândoi că, deşi ei au venit în Densuş cu intenţia să rămână aici, există şi riscuri care le-ar putea deturna planul: „Alina lucrează la departamentul de comunicare al Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti şi în luna august ar trebui să revină la muncă, după anii de concediu de maternitate. Dacă nu îşi găseşte un loc de muncă aici sau nu putem avea proiecte din care să ne susţinem, am fi puşi în faţa variantei B, să ne întoarcem la Bucureşti”, spune Cristi. „Sună groaznic!”, se întristează Alina. „Nici nu avem casă acolo, cum să mergem, unde stăm?”.

Părinţii lor le-au înţeles decizia de a se muta din capitală. Ai Alinei au fost chiar mai entuziasmaţi şi s-au mutat în acelaşi sat, înaintea lor (după nuntă şi după ce tinerii deja îşi cumpăraseră terenul). Au renovat o casă şi trăiesc din pensie, aproape de fata lor şi de nepoţi. Dar şi părinţii lui Cristian visează să plece din Bucureşti şi să vină tot aici, când vor ieşi la pensie. La început, i-au avertizat pe tineri că nu le va fi tocmai uşor. Şi nici nu a fost, recunoaşte Cristian. „Au fost multe obstacole şi peripeţii. Suntem pe un platou, a trebuit să transportăm toate materialele de construcţie cu căruţa, de jos, de la drumul principal. Condiţiile meteo nu au fost întotdeauna de partea noastră, ne-am şi împotmolit, au venit cu tractoarele să ne scoată. Apa trebuia adusă de la râu, în butoaie. Multe”, rememorează Cristian. Însă ambiţia lor s-a dovedit o inspiraţie şi pentru alţii: unul din prietenii lor a cumpărat terenul de lângă ei şi intenţionează să îşi ridice o casă, iar, în timp, să se mute acolo. „La nivel declarativ, mulţi ar vrea să se mute din Bucureşti. Dar dintre cunoscuţii noştri doar el a făcut primul pas şi a cumpărat teren”. Regrete că au lăsat capitala pentru un alt fel de viaţă? „Nu, nu am avut niciun moment în care să regretăm că ne-am mutat aici. De fapt, ar fi o singură frustrare, până acum: în tot judeţul este un singur cinematograf, unde filmele rulează cu o lună întârziere şi unde am fost sfătuiţi să nu mergem!”
În rest, însă… „Aici poţi să faci orice îţi trece prin cap. Dacă vreau un şopru cu trenuleţe electrice, nu mă opreşte nimeni să fac asta. Dacă avem mai mulţi copii, mai adăugăm nişte camere. Nu suntem constrânşi de limite”, spune Cristian. În ceea ce priveşte diferenţa de mentalitate, îl fascinează (şi uimeşte, încă) modul în care vecinii se ajută între ei, dezinteresat, doar pentru că aşa e bine, aşa e firesc. „Noi, venind din sud, eram puţin speriaţi, încuiam, ascundeam totul, dar aici nimeni nu ia nimic! La un moment dat, pusesem nişte arbuşti şi, ca să îi protejăm iarna, am pus bidoane peste ei, răsturnate, fixate cu pietre deasupra. La vânt, pietrele au căzut. Când am revenit noi aici, le-am găsit puse la loc şi fixate mai bine, cu scânduri aşezate peste ele. Cineva trecuse pe aici, văzuse că vântul le dăduse jos, le-a pus la loc şi le-a fixat mai bine. Am întrebat toţi vecinii, nimeni nu ştie cine a făcut asta. Părinţii mei încă sunt şocaţi că văd că, aici, fiecare om are tot ce îi trebuie în gospodărie, de la drujbă la tractor, lemne, mâncare. Şi că nimeni nu ia nimic ce nu este al lui! Noi am avut experienţa satului din sud, unde, după ce a murit bunicul, s-a golit gospodăria, ne-au luat tot felul de unelte. Se fură şi pomii plantaţi. Şi nu este chibzuiala asta a ardeleanului, să aibă tot ce îi trebuie. Dar, în sud, totul a fost mereu sub semnul provizoratului, de-a lungul istoriei. Veneau turcii, tătarii şi îi măturau, aşa că cred că asta e explicaţia, totul a rămas aşa, la nivel de încropeală”, crede Cristian.

Diferenţele nu se opresc aici: Cristian mărturiseşte că l-a surprins interacţiunea cu autorităţile, în Ţara Haţegului. „La Bucureşti am avut o firmă, nu am făcut nimic cu ea şi a durat jumătate de an să o închidem, a fost o experienţă foarte tristă. Aici, m-am dus la Finanţe cu declaraţiile de venit, în primul an – eu, obişnuit de la Bucureşti, unde nimeni nu te bagă în seamă sau eşti dat afară, iar doamna de la birou, super drăguţă, „da mamă, cu ce pot să te ajut”? Când mi-am făcut PFA, m-a luat deoparte, mi-a explicat ce trebuie să fac, m-a ajutat. Pe lângă asta, aici ai o relaţie personală cu autorităţile, oriunde te duci, pentru orice problemă, apă, canalizare. Mereu se găsesc soluţii, peste tot este un nene care rezolvă, ştie, te ajută. La Bucureşti nu eşti un om, eşti o cifră, nu are nimeni răbdare cu tine, mai ales la serviciile astea”, compară Cristian. Iar ca dovadă a relaţiilor care se leagă într-o comunitate mai mică stă o întâmplare petrecută în luna decembrie a anului trecut, care soţilor Ciobanu li se pare desprinsă din fantastic: „M-a chemat primarul din Haţeg, înainte de sfârşitul anului, să îmi dea o scrisoare. O doamnă din Piteşti trimisese o scrisoare către primarul oraşului Haţeg – aşa scrie pe plic, uite, la destinatar, d-lui primar al oraşului Haţeg, fără adresa primăriei – spunându-i că a văzut la televizor un reportaj despre noi, că ne-am mutat din Bucureşti aici, că îşi notase numele nostru pe un bileţel, dar pierduse bileţelul şi îi scria lui cu întrebarea dacă nu cumva ne cunoaşte şi îi poate oferi numele nostru, ca să ne contacteze. Culmea este că pe doamnă o cheamă… Ciobanu, ca pe noi, dar asta e doar o parte; gândeşte-te că ea, din Piteşti, i-a scris primarului din Haţeg şi, totuşi, scrisoarea (care are şi număr de înregistrare la Primăria Haţeg – n.a.) a ajuns la mine! I-am şi răspuns doamnei, sperăm să ne scrie şi ea”, spune Cristian, care ţine scrisoarea respectivă în mână de parcă încă i se pare incredibil tot parcursul ei.

Băieţii s-au trezit de mult şi Mircea, cel mic, vrea afară. Ieşim pe deal, cu Cristian, să vedem priveliştea. Acum, iarna, fără zăpadă, nu pare la fel de spectaculoasă precum atunci când este totul înverzit sau dacă ar fi totul alb, însă Cristian îmi promite fotografii din „anotimpul verde” al locului. De pe dealul lor se vede orizontul străjuit de munţii Parâng. Până şi vechea fabrică de bere din Haţeg se zăreşte fără probleme. Cristian vorbeşte despre planurile lui – să mai planteze pomi, să îşi cumpere vreo doi stupi. Danciu sare cu labele lui mari pe noi, bucuros că primeşte atenţie, iar Lolek şi Bolek încing o partidă de joacă prin curte. Se înserează şi se apropie ora cinei. Cu drag de familia frumoasă pe care am cunoscut-o, le promit că ne vom revedea. Încetul cu încetul, descopăr o întreagă comunitate de downshifteri în judeţ, fiecare cu altă poveste, dar, în esenţă, cu aceeaşi motivaţie: de a-şi trăi viaţa frumos, după regulile proprii şi cu scopul dorit de ei, nu impus de alţii, de conjunctură, de diverse limite. De a-şi oferi sens.

http://totb.ro/povestea-unei-familii/

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum